Osteocondrita disecantă este una dintre cele mai comune afecţiuni ortopedice la cabaline, având o prevalenţă crescută în rândul cailor de sport. Această patologie, prin evoluţia sa clinică şi prin modificările secundare pe care le generează, duce la deteriorarea progresivă a articulaţiilor. Obiectivul principal al acestui studiu a fost să investigheze legătura dintre severitatea şchiopăturii şi fragmentele osteocondrale detaşate, analizând structura lor histologică, tipurile de ţesuturi implicate şi impactul acestora asupra articulaţiilor afectate la caii de sport adulţi. Studiul a inclus 18 cabaline de diverse rase şi vârste, toate prezentând şchiopături la nivelul jaretului, cauzate de fragmente osteocartilaginoase detaşate. Aceste fragmente au fost îndepărtate prin artroscopie şi analizate histologic. Rezultatele au arătat o corelaţie semnificativă între gradul de şchiopătură şi tipul de ţesut şi localizarea intraarticulară a fragmentelor osteocondrale. Cu toate acestea, dimensiunea fragmentelor nu a avut o legătură directă cu intensitatea şchiopăturii în cazurile analizate.

Osteocondrita disecantă este o afecţiune ortopedică importantă la ecvine, afectând în special caii de sport. Aceasta implică separarea unei porţiuni de os şi cartilaj de pe suprafaţa unei articulaţii sinoviale, determinând disfuncţie articulară şi şchiopătură. Patologia este rezultatul unor tulburări de diferenţiere celulară în cartilajul de creştere, ceea ce duce la creşterea presiunii intraarticulare şi la apariţia fisurilor în cartilaj. În funcţie de severitatea şi localizarea fragmentelor, simptomele pot varia de la dureri minore la şchiopături severe (Rejno şi Stromberg, 1978).

Procesul de osificare encondrală, esenţial pentru formarea ţesutului osos pe baza cartilajului, joacă un rol crucial în dezvoltarea normală a scheletului cabalin. În perioada de creştere, cartilajul epifizar se transformă în os, iar orice întrerupere a acestui proces, din cauza unor factori genetici sau biomecanici, poate conduce la apariţia osteocondrozei (Miclăuş şi Gal, 2017). Studiile arată că deficienţele de vascularizaţie şi alterările biochimice ale condrocitelor sunt implicate în dezvoltarea acestei afecţiuni (Bourebaba et al., 2019).

Patogeneza osteocondritei disecante este complexă şi multifactorială, incluzând factori genetici, biomecanici şi biochimici. În etapele iniţiale, leziunile subcondrale sunt asociate cu edeme şi microfracturi osoase, care pot evolua către formarea de fragmente de cartilaj detaşate (Wolker, 2007). Forţele biomecanice aplicate asupra joncţiunii osteocondrale şi disfuncţiile moleculare la nivelul condrocitelor contribuie, de asemenea, la progresia bolii (Anasiz et al., 2017).

Diagnosticarea osteocondritei disecante se bazează pe examinarea clinică, radiografică şi ecografică, dar artroscopia rămâne metoda standard pentru confirmarea diagnosticului şi îndepărtarea fragmentelor (Auer şi Stick, 2018). Tratamentul chirurgical prin artroscopie permite îndepărtarea fragmentelor osteocondrale şi este considerat eficient pentru restabilirea funcţionalităţii articulare. Recuperarea postoperatorie necesită monitorizare atentă, iar prognosticul depinde de severitatea leziunilor şi de intervenţia timpurie (McIlwraith et al., 2014) .

Acest studiu a evaluat 18 cai de sport, confirmând corelaţia dintre tipul de ţesut al fragmentelor osteocondrale şi gradul de şchiopătură, însă dimensiunea fragmentelor nu a fost direct corelată cu severitatea simptomelor. Rezultatele subliniază importanţa diagnosticării şi tratamentului precoce pentru prevenirea afectării articulare severe (Poulos, 1986).

Materiale şi metodă

Materialul biologic utilizat în cadrul acestui studiu a fost reprezentat de 18 cabaline de sport de vârste şi rase diferite, având ca ţări de provenienţă România, Ungaria şi Bulgaria (tabelul 1). Acestea au fost prezentate în cadrul Clinicii de Ecvine a USAMV Cluj-Napoca într-un interval de timp de un an, pentru o examinare ortopedică, anamneza acestora relevând şchiopături de grade diferite şi, în unele cazuri, distensie articulară.

CSR – Cal de sport Românesc, BVB – Bulgarian Warm Blood,
KWPN – Dutch Warmblood Horse

Materialele nonbiologice utilizate în cadrul acestui studiu au fost aparatura medicală veterinară, medicamente de uz veterinar şi consumabile.

Prelucrarea statistică a datelor a fost realizată cu ajutorul programelor Excel, Python şi Matplotlib.pyplot.

Tehnica de lucru

În cadrul acestui studiu, examinarea clinică a cabalinelor s-a desfăşurat conform unui protocol standardizat, incluzând anamneza detaliată, examinarea statică şi dinamică a pacienţilor, teste de flexie şi anestezie perineurală. Fiecare pacient a fost supus unui examen clinic general pentru a exclude prezenţa unor afecţiuni sistemice care ar putea cauza şchiopătura. Examinarea clinică a debutat cu inspecţia statică a calului, urmată de palparea membrului afectat, pentru a identifica eventuale anomalii structurale, zone de sensibilitate sau inflamaţii locale. În etapa dinamică, calul a fost observat în mişcare pe teren solid şi moale, pentru a evalua mobilitatea şi transferul greutăţii.

Pentru a accentua şchiopătura, s-au realizat teste de flexie pe membrul afectat şi pe cel contralateral. S-a efectuat anestezia perineurală, începând cu porţiunea distală şi avansând proximal, pentru a localiza exact sursa durerii. O ameliorare de 80% a trapului a indicat cu precizie sediul şchiopăturii. În cazurile confirmate, s-a recurs la anestezia strictă a articulaţiei talocrurale, obţinându-se o ameliorare de peste 90%, sugerând prezenţa unei leziuni în acest compartiment.

Examinarea imagistică a inclus investigaţii radiologice şi ecografice pentru evaluarea articulaţiilor afectate. Radiografiile au fost realizate în patru proiecţii standard (latero-medial, dorso-plantar, dorso-latero-plantaro-medial oblic şi dorso-medio-plantaro-lateral oblic) pentru a evidenţia posibilele leziuni şi modificări osteocartilaginoase. Fragmentele osteocartilaginoase detaşate, adesea radiotransparente, au fost mai bine vizualizate prin ecografie, care a permis evaluarea precisă a conturului cartilajului, integrităţii acestuia şi a raportului de ataşare a ligamentelor la os.

Pacienţii au fost supuşi intervenţiei chirurgicale de extracţie artroscopică a fragmentelor osteocartilaginoase (figura 1), după o dietă alimentară şi hidrică preoperatorie şi evaluarea statusului anesteziologic. Anestezia s-a realizat prin premedicaţie cu xilazină 1,1 mg/kg şi butorfanol 0,02 mg/kg, urmată de inducţia cu ketamină 2,2 mg/kg şi diazepam cu 0,05 mg/kg, iar menţinerea s-a realizat cu isofluoran. Pregătirea câmpului operator a implicat tunderea zonei şi aplicarea de antiseptice, urmată de izolarea câmpului cu materiale sterile.

Intervenţia a început cu evaluarea şi prelevarea lichidului sinovial pentru investigaţii. Apoi, s-au creat portale artroscopice pentru evaluarea şi extracţia fragmentelor osteocartilaginoase cu ajutorul unei pense Rongeur, urmată de chiuretarea zonei afectate pentru eliminarea resturilor fibrotice şi uniformizarea defectului. Cavitatea articulară a fost spălată cu ser fiziologic, iar la final s-au administrat intraarticular acid hialuronic şi amikacină.

Pacienţii au fost monitorizaţi postoperatoriu şi li s-a aplicat un protocol de recuperare şi schimbare a bandajului. Fragmentele extrase au fost analizate histologic pentru a determina compoziţia tisulară, utilizând metode de fixare, secţionare şi colorare specializate. Rezultatele histologice au oferit informaţii despre procentajul de ţesut osos, cartilaginos şi fibros, contribuind la o înţelegere detaliată a leziunilor articulare.

Rezultate

Localizarea exactă a fragmentelor osteocartilaginoase din articulaţia jaretului s-a notat cu exactitate, de asemenea, şi mărimea şi numărul fragmentelor extrase (tabelul 2).

Histologic, efuziunea articulară este comparată cu semne de inflamaţie sinovială (figurile 2 şi 3).
 

După evaluarea preparatelor histologice, s-a cuantificat procentual raportul dintre ţesutul osos, cartilaginos şi fibros (tabelul 3).

Din datele rezultate în urma analizei histologice a fragmentelor osteocartilaginoase s-a efectuat în continuare analiza statistică a datelor înregistrate pentru fiecare pacient în parte (figura 4).

Ţesutul osos prezintă o medie de 47,06%, mediana de 50%, devierea standard de 23,57% şi varianţa de 555,47.
Ţesutul cartilaginos prezintă o medie de 28,17%, mediana de 30%, devierea standard de 21,24% şi varianţa de 451,09.
Ţesutul fibros prezintă o medie de 24,22%, mediana de 20%, devierea standard de 22,80% şi varianţa de 519,71.

Rezultatele obţinute în urma corelaţiei dintre gradele de şchiopătură individuale ale fiecărui cal din studiu prezentat în tabelul 1, respectiv procentajul ţesutului osos, ca urmare a evaluării preparatelor histopatologice, sunt prezentate sub formă grafică în figura 5.

S-au corelat apoi gradul de şchiopătură şi locaţia fragmentelor osteocartilaginoase din interiorul articulaţiei jaretului (figura 6).

Locaţiile fragmentului osteocartilaginos în care se observă un grad mai mare de şchiopătură includ: suprafaţa cranială a crestei intermediare a cohleei tibiale, creasta laterală a astragalului, fragmentele complet detaşate cu localizare intracapsulară, suprafaţa cohleei mediale distale a tibiei, suprafaţa cranială a crestei intermediare a cohleei tibiale şi trohleea medială a astragalului.

Celelalte locaţii de unde au fost îndepărtate fragmentele osteocartilaginoase au provocat o şchiopătură de intensitate mai redusă comparativ cu cele menţionate anterior. Corelaţia dintre aceste date sugerează că prezenţa fragmentelor osteocartilaginoase în anumite zone ale articulaţiei jaretului favorizează un grad mai mare de şchiopătură la pacienţi.

Apoi s-a corelat dimensiunea fragmentelor intraarticulare detaşate şi extrase cu gradul de şchiopătură prechirurgical (figura 7).

Discuţie

Osteocondrita disecantă este o afecţiune ortopedică ce este caracterizată prin detaşarea fragmentelor de cartilaj şi os subcondral, fiind descrisă atât la om, cât şi la câine ca o patologie mai frecvent întâlnită la exemplarele de sex masculin. Acest fapt este confirmat şi de studiul prezent, în cadrul căruia, dintr-un total de 18 cai operaţi, 11 au fost masculi. Aceleaşi concluzii au fost susţinute şi de de Moor et al., unde a fost raportat un procentaj semnificativ mai mare de detaşare a cartilajului la masculi (de Moor et al., 1972).

Deşi majoritatea studiilor sugerează că osteocondrita disecantă este o patologie predominant juvenilă, frecvent întâlnită la exemplarele tinere, acest lucru nu se confirmă în studiul nostru, deoarece toţi caii evaluaţi au fost adulţi. Această diferenţă poate fi explicată prin diagnosticarea tardivă a afecţiunii, din cauza screeningului radiologic efectuat mult mai târziu decât vârsta recomandată de şase luni. De asemenea, este posibil ca exemplarele studiate să fi fost supuse unui regim de muncă intens, orientat către obţinerea rapidă a performanţelor sportive, neglijând segmente esenţiale ale antrenamentului, necesare pentru menţinerea sănătăţii articulare. Exerciţiile menite să îmbunătăţească elasticitatea cailor de obstacole solicită intens trenul posterior, exercitând presiune asupra articulaţiei jaretului şi a crupei.

Din punct de vedere clinic, la tineretul ecvin, osteocondrita disecantă se manifestă prin distensie articulară, disconfort în mişcare şi uneori şchiopătură în formele acute, însă şchiopătura nu este simptomul principal. În studiul nostru, caii prezentau diferite grade de şchiopătură, fără a putea corela direct dimensiunea fragmentelor osteocartilaginoase cu intensitatea şchiopăturii, ci doar cu tipologia ţesutului. Analiza histologică a fragmentelor a evidenţiat faptul că şchiopătura a fost asociată cu un procentaj semnificativ de ţesut osos în structura fragmentului. Acest lucru este susţinut de faptul că necroza osului subcondral era probabil mult mai profundă, crescând astfel sensibilitatea articulară (de Moor et al., 1972).

Studiile din literatură, cum ar fi cel realizat de Machado et al. (Machado et al., 2012), susţin că iritaţia cauzată de fragmentele intraarticulare modifică mediul articular şi compoziţia lichidului sinovial, întreţinând inflamaţia cronică. Totuşi, acest aspect nu a fost confirmat în studiul nostru, deoarece probele hematologice şi biochimice prelevate înainte de artroscopie nu au indicat prezenţa unei inflamaţii articulare.

Histologic, fragmentele extrase au prezentat insule de regenerare cartilaginoasă, ceea ce sugerează că acestea erau parţial ataşate la osul subcondral şi vascularizate. În aceste fragmente s-au observat focare inflamatorii, susţinând ipoteza unei ataşări parţiale a fragmentelor osteocartilaginoase. Din punct de vedere clinic, aceste cazuri reprezintă o provocare pentru chirurgul veterinar, deoarece fragmentele pot rămâne ataşate la locul de origine. În anumite articulaţii, cum ar fi cea a jaretului, fragmentele pot fi reataşate prin utilizarea şuruburilor resorbabile.

În cazul fragmentelor libere intraarticulare, analiza histologică a arătat focare de necroză osoasă, inflamaţie redusă, număr scăzut de vase sanguine şi, ocazional, focare de fibroză, fără prezenţa metaplaziei cartilaginoase. Aceste constatări indică faptul că procesele degenerative sunt pronunţate la nivelul osului subcondral, iar detaşarea fragmentelor poate apărea fie ca urmare a necrozei tisulare, fie prin presiune mecanică exercitată asupra osului slăbit. Deşi analiza lichidului sinovial nu a indicat inflamaţii, prezenţa focarelor inflamatorii în fragmentele osteocondrale sugerează un mecanism inflamator intraarticular persistent. Acest lucru susţine teoria lui McIlwraith (McIlwraith, 1982), conform căreia fragmentele osteocondrale trebuie îndepărtate artroscopic imediat ce sunt identificate.

C.W. McIlwraith afirmă că cele mai frecvente locaţii ale fragmentelor osteocondrale sunt creasta intermediară a tibiei, maleolele tibiei şi astragalul, aspecte ce se regăsesc şi în studiul prezentat.

Concluzii

Artroscopia reprezintă o tehnică chirurgicală eficientă şi minim invazivă pentru extragerea fragmentelor osteocartilaginoase din articulaţia talocrurală la caii de sport, având un impact minim asupra ţesuturilor adiacente şi contribuind la ameliorarea performanţelor sportive ale pacienţilor. Deşi analiza lichidului sinovial nu a evidenţiat întotdeauna procese inflamatorii, fragmentele osteocartilaginoase detaşate pot întreţine inflamaţia intraarticulară, aspect confirmat prin evaluarea histologică a fragmentelor.

Fragmentarea osteocondrală include deseori porţiuni considerabile de os subcondral, iar intensitatea şchiopăturii este direct proporţională cu dimensiunea fragmentului osos implicat. Cea mai frecventă localizare a detaşării fragmentelor la caii adulţi este creasta intermediară a tibiei, însă dimensiunea fragmentelor nu a influenţat semnificativ gradul de şchiopătură, conform analizelor statistice efectuate. Fragmentele ataşate au prezentat procese inflamatorii şi metaplazie cartilaginoasă la locul de inserţie, subliniind importanţa diagnosticării precoce şi a intervenţiei chirurgicale rapide pentru a preveni degenerarea articulară şi deteriorarea performanţelor sportive.

Pentru a asigura o carieră sportivă de lungă durată, este esenţială îndepărtarea artroscopică a fragmentelor osteocondrale din articulaţii. Artroscopia, dacă este realizată corect, nu se asociază cu complicaţii postoperatorii care ar putea influenţa negativ activitatea sportivă ulterioară a cailor. Prin urmare, recomandăm această procedură ca metodă de tratament standard pentru osteocondrita disecantă a articulaţiei jaretului.

De asemenea, recomandăm efectuarea screeningului radiologic la toţi mânjii, în special la cei cu predispoziţie genetică, începând de la vârsta de şase luni, cu reevaluare la 18 luni, pentru a detecta precoce această afecţiune. Evaluarea histologică a fragmentelor extrase este esenţială, deoarece oferă informaţii valoroase privind mecanismele patologice care au dus la detaşarea acestora şi poate ghida managementul terapeutic optim.   

Bibliografie
Anasiz Y, Erduran M, Anasiz S. Biomechanical and molecular influences in the pathogenesis of osteochondrosis. Journal of Veterinary Orthopedics. 2017;8(2):75-82.
Auer J, Stick J. Equine Surgery. 5th Edition, Elsevier, 2018.
Bourebaba L, Marycz, K, Bourebaba N. The molecular mechanisms underlying the pathogenesis of osteochondritis dissecans in horses: A review. Veterinary Research Communications. 2019;43(4):121-132.
De Moor A, Verschooten F, Desmet P, Steenhaut M, Hoorens J, Wolf G. Osteochondritis dissecans of the tibio-tarsal joint in the horse. Equine Veterinary Journal. 1972;4(3):139-143.
Machado TSL, Marycz K, Bourebaba L, et al. Cartilage-derived biomarkers and lipid mediators of inflammation in horses with osteochondritis dissecans of the distal intermediate ridge of the tibia. Am J Vet Res. 2012;67(7):1204-1211.
McIlwraith CW, Nixon AJ, Wright IM. Diagnostic and Surgical Arthroscopy in the Horse. 4th Edition, Elsevier, 2014.
Miclăuş V, Gal AF. Osteochondrosis in horses. Bulletin of University of Agricultural Sciences and Veterinary Medicine Cluj-Napoca. 2017;74(1):1-8.
Poulos P. Clinical aspects of osteochondrosis in young horses. Equine Veterinary Journal. 1986;18(4):333-338.
Rejno S, Stromberg B. Osteochondrosis in the Horse. II. Pathology. Acta Radiologica-Supplement. 1978;358:153-178.
Wolker RRE. Pathogenesis and clinical aspects of osteochondrosis in horses. Equine Veterinary Education. 2007;19(3):128-134.