Articole

În ultimii ani există un interes tot mai crescut privitor la explorarea îndeaproape a microbiomului gastrointestinal al pacienţilor canini şi felini. Microbiomul este alcătuit din peste 500 de specii de bacterii, virusuri, miceţi şi archea. Acest articol are scopul de revizui şi prezenta cercetări recente şi descoperiri privind microbiomul digestiv şi rolurile sale într-o serie de funcţii ale organismului precum: homeostazia metabolismului, protecţia împotriva patogenilor, educarea răspunsului imunitar, sinteza şi/sau facilitarea sintezei unor nutrienţi-cheie pentru sănătate, menţinerea sănătăţii psihice, obezitatea, afecţiunile dermatologice, cardiologie, nefrologie.

Pierderea conştienţei reprezintă o simptomatologie frecventă în neurologia animalelor de companie. În vederea managementului unui asemenea pacient, medicul veterinar ar trebui să identifice rapid dacă animalul reprezintă o urgenţă şi, în consecinţă, să îl trateze, urmărind un algoritm clinic (bazat pe anamneză şi pe examinarea clinică neurologică). Toate acestea sunt necesare pentru a putea pune un diagnostic final, în vederea realizării unui tratament ţintit şi pentru oferirea unui prognostic corect. În acest articol, am prezentat pe scurt trei scenarii posibile ale pierderii conştienţei tranzitorii/permanente, observate la animalele de companie.

Maladiile cu etiologie genetică la animalele de companie reprezintă un domeniu destul de bine investigat, fiind descrise numeroase afecţiuni cu determinism genetic şi mecanismele de acţiune specifice. Totuşi, pentru multe dintre acestea, metodologia de diagnostic este una extrem de laborioasă şi nu de puţine ori prohibitivă din punct de vedere financiar, fiind necesare dotări costisitoare şi utilizarea unor reactivi cu un cost apreciabil.

Leziunile chistice hepatice sunt deseori întâlnite în patologia medicală veterinară, iar diagnosticul acestora variază de la formaţiuni benigne fără semnificaţie clinică până la afecţiuni maligne potenţial fatale. Prevalenţa acestora a fost descrisă în literatura de specialitate ca fiind de 15-18% dintre cazuri, de cele mai multe ori identificarea lor făcându-se incidental la examenul ecografic de rutină.

Patologia vezicală litiazică este o afecţiune des întâlnită în practica medicală veterinară, cu o incidenţă crescută şi o exprimare hematurică ce reprezintă o dominantă în ansamblul clinic şi paraclinic, considerând astfel oportună alocarea unei descrieri ample în conţinutul acestui articol.

Osteopatia cranio-mandibulară este o afecţiune hiperostotică craniană idiopatică, autolimitativă, care afectează tineretul canin cu vârsta de până 1 an. Această afecţiune este caracterizată prin producţia de os nou, cu aspect neregulat şi cu distribuţie simetrică, bilaterală, afectând obişnuit mandibula, putându-se extinde la nivelul articulaţiei temporo-mandibulare şi/sau al bulei timpanice. Tabloul clinic şi aspectele imagistice sunt variabile, în funcţie de oasele implicate şi de severitatea producţiei de os nou. Informaţiile privind rasa şi vârsta pacientului, coroborate cu aspectele imagistice referitoare la aspectul şi localizarea hiperostozei craniene, reprezintă date suficiente pentru diagnosticarea bolii. Prognosticul depinde de oasele implicate şi de severitatea producţiei de os nou, iar tratamentul urmăreşte diminuarea tulburărilor de prehensiune şi masticaţie cauzate de dezvoltarea hiperostozei, alături de şi susţinerea alimentară a pacientului.

Afecţiunile glandelor perianale se numără printre bolile cel mai frecvent întâlnite în practica de zi cu zi a medicului veterinar. Vizualizarea sacilor anali, care sunt localizaţi în locuri distincte la câini şi pisici, este posibilă prin intermediul examenului ecografic. Majoritatea suprafeţelor ţesutului sacului anal apar ocazional ca o linie subţire hiperecogenă şi sunt înconjurate de muşchiul sfincterului extern hipoecogen la examenul ultrasonografic. Ecografia transcutanată perineală/perianală reprezintă o metodă neinvazivă de depistare a bolii inflamatorii perianale care poate fi efectuată cu ajutorul sondelor ecografice obişnuite, fără pregătirea specială în prealabil a pacientului.

Hiperkaliemia este definită ca o concentraţie de potasiu în plasmă sau ser peste intervalul de referinţă stabilit şi este frecvent întâlnită în diverse patologii. Gradientul de potasiu dintre compartimentele intra- şi extracelulare joacă un rol-cheie în generarea potenţialului de acţiune de către celulele excitabile. Concentraţia serică a potasiului la pacienţii diagnosticaţi cu boală renală cronică este de obicei una echilibrată, dar hiperkaliemia se poate dezvolta la pacienţii cu decompensare acută a funcţiei renale în stadiile III şi IV. Conform studiilor din ultimii ani, hiperkaliemia este o complicaţie gravă la pacienţii diagnosticaţi cu boală renală cronică în stadiile II, III şi IV IRIS.

Hemangiomul splenic reprezintă o patologie care, deşi benignă, prin dimensiunile impresionante pe care le atinge şi prin efectele secundare pe care le imprimă organelor din cavitatea abdominală poate prezenta un risc real asupra prognosticului vital al animalului Modalitatea de diagnostic preferată în aceste cazuri este biopsia excizională. Lucrarea descrie examinarea unui caz pentru obţinerea unui diagnostic cert, intervenţia chirurgicală şi evoluţia postoperatorie.

Patologia obstructivă esofagiană este des întâlnită în practica medicală veterinară, atât la câini, cât şi la pisici. De cele mai multe ori, este cauzată de blocarea unor corpi străini, însă nu se exclud neoplaziile date de formaţiuni cancerigene intra- şi extraluminale, stricturi, stenoze sau de chisturi parazitare. Etapele unui diagnostic de certitudine depind de perioada dintre apariţia semnelor deprecierii de deglutiţie esofagiană până la momentul evaluării medical-veterinare.