Retenţia urinară, prin imposibilitatea evacuării conţinutului vezical şi prin procesele fiziopatologice secundare, dar şi prin inducerea unui disconfort mintal sau a unei stări perpetue de nelinişte, reprezintă o urgenţă medicală în cazul animalelor de companie. Etiologia retenţiei urinare este reprezentată de: retenţia urinară mecanică, retenţie determinată de obstrucţia sau ocluzia uretrală, dar şi extrauretrală; retenţia urinară paralitică, care apare secundar leziunilor coloanei vertebrale sau, în cazul pacienţilor geriatrici, secundar proceselor proliferative ori degenerescenţelor coloanei vertebrale. Retenţia de origine spastică este caracterizată prin apariţia spasmului sfincterial, care în mod frecvent este produs de iritaţia simpaticului, care se traduce prin tonicitatea crescută a sfincterului vezical, consecinţă a iritaţiei plexului pelvian sau a prezenţei unor afecţiuni primare precum colica ori peritonita. Un bun management terapeutic influenţează atât evoluţia, cât şi bunăstarea pacientului, de aceea o identificare precoce a semnelor clinice specifice retenţiei urinare este esenţială în toate tipurile de retenţie urinară.

Din cauza incidenţei crescute a afecţiunilor de tipul retenţiei urinare, dar şi a evoluţiei cu o implicare fiziopatologică importantă, retenţia urinară, în special cea de tip mecanic, reprezintă o urgenţă medicală propriu-zisă(1). Acestea fiind spuse, în stabilirea diagnosticului oricărui tip de retenţie urinară se constată în general faptul că datele anamnetice, istoricul pacientului, alături de semnele clinice care prezintă un grad ridicat de specificitate definitivează elemente necesare, dar şi suficiente în stabilirea definitorie a unui diagnostic clinic, care, în baza investigaţiilor ecografice, dar şi paraclinice (biochimie sangvină şi urinară), să permită stabilirea unui diagnostic de certitudine şi aprecierea modificărilor morfologice secundare şi a tulburărilor funcţionale subsecvente retenţiei urinare.

În praxisul veterinar, din punct de vedere clinic, o bună parte dintre proprietarii animalelor de companie se prezintă când companionii lor manifestă deja semne specifice retenţiei urinare, asemenea polachisuriei, a încercărilor repetate de urinare, expulzării involuntare de urină în locuri interzise/nefireşti ori pierderi de urină în momentul adoptării sau părăsirii decubitului.

În stadii mai avansate ale retenţiei urinare, respectiv în situaţii grave, pacienţii prezintă o distensie abdominală evidentă, prezentând de asemenea şi alte semne secundare, precum disapetenţă, vomă, letargie, semne asociate azotemiei postrenale, indiferent de tipul retenţiei urinare (mecanice, spastice, paralitice). Disuria este semnul clinic dominant, care este semnalat de către proprietar, fiind întâlnită în toate tipurile de retenţie urinară la animalele de companie.

Alte dominante clinice, asociate disuriei, pot fi adoptarea cu dificultate a decubitului (în special sterno-abdominal), stranguria, polakisuria, stări de nelinişte care precedă micţiunea, adoptarea frecventă a poziţiei de urinare, hematuria incipientă, defecări dureroase însoţite de tenesme, dar şi pierderea involuntară de urină(2).

Principalul semn clinic în retenţia urinară de tip mecanic care este sesizat de proprietar este reprezentat de absenţa urinării, însoţită de adoptarea frecventă a poziţiei de urinare, colică, gemete asociate uneori cu semierecţie la masculi, iar la nivelul curburii ischiatice se pot observa pulsaţii uretrale.

În retenţia urinară de tip mecanic determinată de obstrucţia sau ocluzia uretrei, vezica urinară, în cazuri grave, determină un nivel de distensie, care la palpare dă senzaţia de corp dur (glob vezical), imprimând un aspect specific de distensie abdominală determinată de retenţia urinară(4). Palparea vezicii urinare, atât în retenţia de tip mecanic, dar şi în cea de tip spastic, determină decelarea unei vezici urinare sub tensiune, în stare de repleţie, fără a exterioriza conţinut vezical consecutiv manoperei respective. Vezica urinară în retenţia urinară de tip paralitic are tendinţa de ocupare a abdomenului mijlociu şi caudal, cu eliminarea de urină consecutivă palpării (sau la adoptarea şi părăsirea decubitului). În această situaţie, la palparea abdomenului se decelează vezica urinară destinsă, hipotonă, pacientul eliminând urină, la palparea abdomenului posterior, vezica urinară în stare de plenitudine; de multe ori, din anamneză reiese că urina are un miros pregnant şi persistent, datorat infecţiei urinare secundare, ca urmare a suprainfectării urinei reziduale(5).

În litiaza urinară cu localizare vezicală, dar şi uretrală, predispoziţia de rasă, vârstă şi, respectiv, pH-ul urinar, reprezintă un factor important în constituirea premiselor apariţiei acesteia. Pacienţii canini din rasele mici sunt predispuşi la apariţia şi dezvoltarea calculilor, preponderent struviţi (fosfaţi amonioaco-magnezieni), care apar la un pH alcalin şi în special la tineret/adulţi. Astfel, la rasele de talie mică/medie, se dezvoltă uroliţi pe bază de oxalaţi de calciu, la un pH acid şi preponderent la segmentul de vârstă adult-senior.

Uraţii sunt adesea descoperiţi la rasele de talie mare, la tineret şi când pH-ul urinar este acid-neutru; nu în ultimul rând, calculii alcătuiţi din cistină se întâlnesc adesea la rasele de talie mare/gigant, cu vârstă adultă şi la un pH acid(6).

Din punct de vedere ecografic se identifică, distal de trigonul vezical, ureterul destins, fiind decelabil conţinutul lumenal în secţiune longitudinală, dar şi transversală. La nivelul obstrucţiei se identifică structuri de ecogenitate medie/înaltă generatoare de con de umbră. Astfel, segmentul uretral aflat după porţiunea obstrucţionată îşi păstrează dimensiunile normale şi nu prezintă modificări ale diametrului lumenal.

În cazul retenţiei urinare de tip mecanic la mascul, cauzată de hiperplazia benignă de prostată, tulburările funcţionale sunt iniţial neobservabile de către proprietar, pacienţii fiind chiar asimptomatici, pentru ca ulterior aceştia să reclame prezenţa unei secreţii uretrale seroase sau chiar sangvinolente. În momentul secreţiei excedentare din cauza difuziunii antegrade, această secreţie ajunge la nivel vezical, explicând astfel hematuria determinată de infecţia vezicală.

Tenesmele şi tendinţa la constipaţie, dar şi alterările capacităţii de continenţă a urinei pot surveni şi consecutiv prostatomegaliei cu alte origini, cum ar fi chisturile multiple infracentimetrice/chisturile supracentimetrice – frecvent asociate cu hiperplazia prostatei, tumorilor de prostată şi chisturilor paraprostatice(7).

Ecografic, în cazul proceselor expansive/hipertrofice, chistice sau neoplazice, prostata adesea poate ajunge la dimensiuni de două-patru ori mai mari decât cea normală(8). Acest grup de afecţiuni prezintă o incidenţă crescută în general la animalele din grupa de vârstă senior-geriatric. În hipertrofia de prostată, aceasta poate înregistra măriri în volum simetrice sau asimetrice, ecogenitatea variind de la hipo- la hiperecogen, dar în general îşi păstrează arhitectura omogenă. Astfel de modificări de dimensiuni adesea duc la compresiuni ale uretrei, determinând astfel retenţia urinara(9).

În cazul patologiei chistice prostatice, infra- şi supracentimetrice, se presupune observarea la examenul ecografic a unor formaţiuni frecvent rotund-ovoide, care prezintă un perete fin, uniform, ce delimitează formaţiunea de parenchimul prostatic; în interiorul chistului se găseşte un conţinut lichid omogen, anecogen (transsonic), care generează întărire posterioară.

Abcesele prostatice, spre deosebire de chisturile prostatice, se disting asemenea unor structuri de tip vezicular de diferite dimensiuni, care conţin un lichid cu ecogenitate încapsulat de un perete bine reprezentat, ecogen, frecvent anfractuos intern(10).

Adiţional datelor anamnetice şi clinice, investigaţiile paraclinice, în special hemoleucograma, sunt utile în identificarea prezenţei inductoare sau asociate proceselor inflamatorii urinare prin prezenţa leucocitozei cu neutrofilie şi, respectiv, rezultatele cu orientare diagnostică apreciabilă, obţinute în urma examenului de urină (sumar/sediment urinar, respectiv urocultură şi antibiogramă). Examenul biochimic sanguin vine în completare, prin identificarea eventualelor injurii de ordin funcţional, la nivelul aparatului urinar şi, respectiv, al ionogramei(11).

În sens clinic, dar şi fiziopatologic, persistenţa acestei stări patologice, diagnosticul tardiv şi incorect, alături de un management defectuos al retenţiei urinare, pot conduce, invariabil, la complicaţii serioase, precum hidronefroza, pielonefrita şi insuficienţa renală cronică, acestea fiind responsabile de modificări ireversibile, care alterează calitatea vieţii pacientului şi prognosticul pe termen mediu/lung. Astfel, monitorizarea utilizând tehnici imagistice minim invazive poate decela modificări inductoare de retenţie urinară din fazele incipiente, evitând astfel complicaţiile secundare şi asigurând bunăstarea animalului de companie.  

 

Bibliografie
Codreanu MD. Tratat de ultrasonografie clinică veterinară. Editura Medicală, Bucureşti, 2022.
Lane IF. Diagnosis and management of urinary retention. Veterinary Clinics of North America: Small Animal Practice. 2000;30(1):25-57.
Tudor N, Codreanu MD. Manual de imagistică veterinară. Editura Printech, Bucureşti, 2023.
Mendoza-Lopez CI, Del-Angel-Caraza J, Quijano-Hernández I, Barbosa-Mireles. Analysis of lower urinary tract disease of dogs. Pesquisa Veterinária Brasileira. 2017;37(11):1275-1280.
Vasquez EJ, Kendall A, Musulin S, Vaden SL. Three-dimensional bladder ultrasound to measure daily urinary bladder volume in hospitalized dogs. J Vet Intern Med. 2021;35(5):2256-2262. doi: 10.1111/jvim.16232.
Atalan G, Barr FJ, Holt PE. Frequency of urination and ultrasonographic estimation of residual urine in normal and dysuric dogs. Res Vet Sci. 1999;67(3):295-9. doi: 10.1053/rvsc.1999.0336.
Ghergariu S, Tătaru M, Diakosavvas M, et al. Paraclinical investigations in the pathology of the urinary system in dogs. Bulletin of UASVM Veterinary Medicine. 2018;75(2):214-221.
White, RAS, Herrtage ME, Dennis R. The diagnosis and management of paraprostatic and prostatic retention cysts in the dog. Journal of Small Animal Practice. 1987;28(7):551-574.
Kendall A, Byron JK, Westropp JL, et al. ACVIM consensus statement on diagnosis and management of urinary incontinence in dogs. J Vet Intern Med. 2024;38(2):878-903. doi: 10.1111/jvim.16975.
Elkewahy A, El-Maghrapy H, Badway A, Farghaly S. Ultrasonography of the Urinary Tract in Dogs and Cats: Clinical Investigations & Prevalence. Benha Veterinary Medical Journal. 2023;45(1):54-59. doi: 10.21608/bvmj.2023.227644.1698
Yaygıngul R. Clinical, Laboratory, Radiography and Ultrasonography Findings and Surgical Treatment the Lower Urinary System Urolithiasis in Cats and Dogs. Animal Health Production and Hygiene. 2024;13(1):23-30. https://doi.org/10.53913/aduveterinary.1375487

SURSA: medichub.ro