Inscriete la noutatile noastre
Livrăm gratuit în raza municipiului Chișinău comenzile ce depășesc valoarea de 500 lei.
06 Nov 2020
Elemente de farmacoterapia urgenţelor în practica medicală veterinară
Pharmacotherapeutic elements of emergencies in veterinary practice
Romeo T. Cristina, Andreia Bianca Chirilă
First published: 10 aprilie 2017
Editorial Group: MEDICHUB MEDIA
DOI: 10.26416/PV.26.1.2017.574
Abstract
This material was structured as an informative guide for the veterinary practitioner in terms of identifying and applying a suitable pharmacotherapeutic strategy for shock in animals. There are synthetically presented: the definition and classification of the shock types (haematogenic, vasogenic, cardiogenic, neurogenic, mixed), description, and how to identify the main sources of the pathogenesis of shock, the analysis of the major clinical parameters (the color of mucous membranes, capillary refill time, heart rate, pulse and its quality, the pain level, the awareness state), there are also presented fluid therapy elements, about the fluidic spaces, rehydration and the perfusion, calculus of liquid deficit, the strategy in the animal recovery, the main identifiable parameters, the hypovolemic status and its basic signs, the main recommended therapy and the effective pharmacon groups (as fluids and medication).
Keywords
shock, classification, pathology, pharmacotherapeutic strategy
Rezumat
Prezentul material este structurat ca un ghid util pentru practicianul veterinar, în ceea ce privește identificarea și aplicarea unei stategii farmacoterapeutice potrivite în cazul șocului la animale. Sunt prezentate în mod sintetic: definiția și clasificarea tipurilor de șoc (hematogen, vasogen, cardiogen, neurogen, mixt), descrierea și modul de identificare a acestora, principalele surse ale patogenezei șocului, analiza principalilor parametri clinici în starea de șoc (culoarea mucoaselor, timpul de reumplere capilară, frecvența cardiacă, frecvența și calitatea pulsului, nivelul algiei, starea de conștiență), elemente de fluidoterapie, informații despre spațiile lichidiene, rehidratare și perfuzare, calculul deficitului de lichide, strategia în reanimare și principalii parametri, semnele principale de hipovolemie și terapia recomandată, precum și principalele grupe de farmaconi utilizate (fluide și medicație).
Cuvinte cheie
șoc clasificare patologie strategie farmacoterapeutică
Dintre numeroasele definiții date șocului, cea mai simplă ar fi: „Șocul este stadiul de depresie profundă a proceselor vitale asociate cu reducerea volumului și a presiunii sangvine, cauzat cel mai adesea de injurii severe precum accidentele, hemoragiile sau arsurile...”.
În general, șocul are caracteristicile unui sindrom de disfuncție multiplă de organe - Multiple Organ Dysfunction Syndrome (MODS). Combinațiile directe sau reperfuzarea pot genera sindromul prin antrenarea disfuncției progresive a mai mult de două organe, cu consecințe directe grave asupra supraviețuirii sau injuriilor organice.
Este demonstrat deja că MODS apare la peste 10% dintre pacienții cu injurii traumatice severe și este cauza primară a morții la indivizii care supraviețuiesc mai mult de 24 de ore.
În acest sens, reanimarea este unul dintre mijloacele medicinei moderne, care cuprinde un grup de metode terapeutice având ca finalitate restabilirea funcțională, umorală și metabolică în boli de natură medicală, chirurgicală, infecțioasă sau toxigenă etc.
În figura 1 este redată o schemă simplificată a șocului.
În Tabelul 1 sunt prezentate principalele surse ale șocului la animale.
Șocul este clasificat în trei categorii:
hipovolemic
cardiogen
distributiv.
Șocul hipovolemic apare când deficitul de sânge este peste 15% și poate fi rezultatul unor hemoragii și pierderi de fluide (vomă și/sau diaree severă).
Șocul cardiogen apare când cordul nu mai este capabil să pompeze sângele și se poate manifesta în urma unui embolism pulmonar, tamponade cardiace, insuficiențe valvulare, cardiomiopatii sau aritmii cardiace.
Șocul distributiv este determinat de proasta distribuție a sângelui față de circulația centrală din cauza unei vasodilatații periferice (datorată anafilaxiei), deficiențelor de corticosteroizi (hipoadenocorticism) și/sau bolilor sistemice inflamatoare.
Diferitele tipuri de șoc pot avea profil hemodinamic diferit în fazele timpurii ale șocului. De obicei se constată prezența mai multor tipuri de șoc în același timp, cel hipovolemic fiind aproape tot timpul prezent (figura 2).
În depistarea cât mai rapidă a șocului, în timpul triajului, se urmăresc principalele modificări apărute (de exemplu, mucoase, TRC, frecvență cardiacă, calitatea pulsului, durerea, starea de conștiență), pentru a se stabili cu exactitate tipul șocului, gravitatea situației și tipul de tratament. În tabelul 2 sunt prezentate principalele tipuri de șoc la animale, pe tipuri, mecanisme și cauze, de urmărit în triaj.
Din punctul de vedere al examenului clinic, principalii parametri de evaluat sunt prezentați în tabelul 3.
Strategia în rehidratare
Capacitatea de a efectua un plan de terapie lichidian depinde de înțelegerea diferitelor compartimente lichidiene corporale și a dinamicii și distribuirii fluidelor corporale. În organism există trei compartimente lichidiene majore:
spațiul intravascular
spațiul interstițial
spațiul intracelular.
Spațiul interstițial și cel intracelular reprezintă compartimentul extravascular și este 15-20% din apa totală sau 15% din greutatea totală.
Compartimentul vascular (volemia) reprezintă 7-8% din apa totală, respectiv 5% din greutatea corporală.
În 24 de ore, turn overul apei este variabil în funcție de specie:
143 ml/kgc la vacă
150 ml/kgc la oaie
73 ml/kgc la capră
75 ml/kgc la măgar.
Terapia cu fluide trebuie aplicată rapid și în cantități mari, pentru a avea cele mai bune rezultate în ceea ce privește recuperarea. În medicina veterinară, majoritatea pacienților vor răspunde bine doar la terapia cu fluide. Medicația antiaritmică și inotropii sunt necesari în șocul cardiogen primar, iar medicația vasopresoare este necesară în șocul distributiv.
Estimarea procentului de deshidratare
Oferă clinicianului o idee despre volumul inițial de fluide necesare, dar trebuie considerată ca o estimare, deoarece deshidratarea depinde și de alți factori existenți (vârstă, nutriție etc.) (tabelul 4).
Calcularea deficitului de fluide se va face după formula:
Volumul de înlocuit (L) = Greut. corp.(kg) x % deshidratare, unde se adaugă deficitul și pierderile curente de fluide la necesarul de mentenanță/bazal (figura 3).
Strategia de reanimarea conține în special tehnici terapeutice de reechilibrare respiratorie și circulatorie și evaluarea funcțiilor afectate de acțiunea patogenilor interni sau externi.
Cel mai adesea, manifestările simptomatologice sunt de tip supraacut sau acut. În tabelul 5 sunt prezentați principalii parametri pentru evaluarea și monitorizarea pacienților.
Terapia trebuie individualizată, „croită”, pentru fiecare pacient în parte, reevaluată și reformulată în funcție de schimbările apărute.
Nevoile pacienților variază în funcție de:
existența unei boli acute sau cronice
patologie: acido-bazică, oncotică, anormalități electrolitice
alte condiții coexistente.
În funcție de scopul terapeutic urmărit, perfuziile pot fi:
cu electroliți
pentru stabilirea echilibrului acido-bazic
cu substanțe energetice și reconstituante
soluții coloidale înlocuitoare de plasmă
soluții medicamentoase (tabelul 6).
Pacienții trebuie examinați pentru trei tipuri majore de dereglări fluidice:
modificări de volum (ex.: deshidratare, pierderi de sânge)
modificări de conținut (ex.: hiperpotasiemie)
modificări de distribuție (ex.: efuziunea pleurală).
Când este necesară creșterea volumului intravascular fără creșterea nivelului sângelui intergral, se utilizează soluții cristaloide coloide coloide ori ambele. Cele mai bune sunt soluțiile cristaloide izotone. Dacă este nevoie de electroliți, administrarea se realizează printr-un cateter i.v. secundar, la o rată de administrare care să nu depășească 0,5 mmoli/kgc/oră.
Medicația de susținere cardiacă
Dobutamina
Îmbunătățește contractilitatea și debitul cardiac, cu efect agonist b-adrenergic. Se administrează în perfuzie i.v. continuă în rată de 2,5-20 mcg/kg/min în dextroză 5%; doza este de 15 mcg/kg/min. Dobutamina crește circulația miocardică, renală și mezenterică.
Dopamina
Se administrează în perfuzie i.v. continuă 2-8 mcg/kgc/min; dozajul mai mare de 10 mcg/kg/min produce vasoconstricție și tahicardie. Atenție: poate provoca perturbări gastrointestinale!
Vasodilatatorii
Combinația nitroprusid de sodiu + dobutamină în perfuzie IV continuă este eficientă în șoc cardiogenic și edem pulmonar sever. Efect advers: hipotensiune sistemică - se recomandă monitorizarea presiunii sangvine.
Nitroprusidul de sodiu
Se diluează în dextroză 5% și se administrează în rată de 1-3 mcg/kg/min, cu creșterea ratei de perfuzie la 5-10 min, până la efectul dorit. Doza este de: 5-10 mcg/kgc/min, suficientă pentru a controla semnele clinice.
Pimobendanul
Are un efect inotrop și vasodilatator (inhibitor de fosfodiesterază III), se administrează oral în doză de 0,25 mg la 12 ore.
Milrinona și amrinona (inamrinona)
Inhibitori de fosfodiesterază III (FDE III). Se administrează pentru terapia insuficienței miocardice severe refractare. Reacții adverse: tahicardie și tahiaritmie, trombocitopenie, probleme gastrointestinale, hipotensiune.
Amrinona: se administrează în doză de 1-3 mg/kgc, i.v., sau perfuzie i.v. 10-80 mcg/kgc/min.
Milrinona: se administrează în doză de 30-300 mcg/kgc (doză de atac), urmat de perfuzie i.v. 1-10 mcg/kgc/min (se începe cu doza minimă și se crește).
Bibliografie
1. Cristina T. Romeo (2006). Introducere în farmacologia și terapia veterinară. Ed. Solness Timișoara(10)973-729-064-X; I; (13)978-973-729-064-9, pp.560-592; 611-652.
2. Cristina R.T., Teușdea V. (2008). Ghid de farmacie și terapeutică veterinară. Ed. Brumar Timişoara 978-973-602-354-5 pp.328-333.
3. http://www.merckvetmanual.com/emergency-medicine-and-critical-care/fluid-therapy/overview-of-fluid-therapy
4. http://www.merckvetmanual.com/emergency-medicine-and-critical-care/fluid-therapy/body-fluid-compartments-and-fluid-dynamics
Sursă :https://www.medichub.ro/reviste-de-specialitate/practica-veterinara-ro/elemente-de-farmacoterapia-urgentelor-in-practica-medicala-veterinara-id-574-cmsid-69
May
01
Rinotraheita aviară este o viroză respiratorie importantă a păsărilor domestice, cu consecințe relevante atât asupra statusului sanitar al efectivelor, cât și asupra productivității în sistemele avicole intensive. Afecțiunea este întâlnită în special la găini și curci, dar poate interesa și alte specii aviare crescute comercial, fiind corelată cu încetinirea sporului de creștere, deteriorarea indicilor de conversie furajeră, diminuarea producției de ouă și creșterea frecvenței complicațiilor bacteriene secundare. Agentul cauzal este metapneumovirusul aviar (avian metapneumovirus – aMPV), încadrat în genul Metapneumovirus, familia Pneumoviridae, ordinul Mononegavirales.
Apr
27
Acest studiu a urmărit evaluarea impactului manifestărilor stereotipe asupra profilului hematologic și biochimic la viței cu stereotipii orale, motorii și de contact, crescuți în sistem intensiv. Analiza integrată a parametrilor fiziologici și comportamentali a evidențiat faptul că stereotipiile pot fi interpretate ca expresii ale unei adaptări incomplete la stresul cronic generat de mediul restrictiv. Parametrii eritrocitari s-au menținut în limite fiziologice, sugerând mecanisme compensatorii eficiente, însă profilul leucocitar a indicat o „leucogramă de stres”, caracterizată prin creșterea raportului N/L peste 1. La vițeii luați în studiu, nivelurile cortizolului seric au fost semnificativ crescute, indiferent de tipul de stereotipie manifestată de aceștia, confirmând astfel activarea axei hipotalamo-hipofizo-adrenale și prezența stresului cronic. Valorile activității creatinkinazei și AST-ului au fost mai ridicate la vițeii cu stereotipii motorii, reflectând o solicitare musculară repetitivă, în timp ce stereotipiile orale au fost asociate cu modificări biochimice nesemnificative. Glicemia a prezentat variații moderate, corelate indirect cu creșterea cortizolului seric. În ansamblu, rezultatele susțin utilitatea markerilor hematologici și biochimici ca indicatori obiectivi ai bunăstării și evidențiază necesitatea optimizării condițiilor de creștere pentru reducerea factorilor de stres la vițeii crescuți în sistem intensiv.
Apr
20
Studiul histologic al aparatului genital femel la canidele domestice este esențial pentru înțelegerea fiziologiei reproducerii, diagnosticarea afecțiunilor și aplicarea tehnicilor de reproducere asistată. Aparatul genital femel include ovarele, uterul și cervixul, fiecare cu structuri și funcții specifice, influențate de ciclul estral și de modificările hormonale (Evans & de Lahunta, 2013; Concannon, 2011). Ovarele canidelor sunt organe pereche cu rol în producția de ovocite și hormoni. Structura ovariană include epiteliul superficial, cortexul ovarian cu foliculi în diferite stadii de dezvoltare și medulara, bogată în vase sanguine și țesut conjunctiv (Johnston et al., 2001; Concannon et al., 2009). După ovulație se formează corpul galben, care secretă progesteron, esențial pentru menținerea sarcinii (Hoffmann et al., 2004). Uterul canidelor este format din perimetru, miometru și endometru. Endometrul prezintă glande ramificate și țesut stromal bogat vascularizat, cu modificări ciclice sub influența hormonilor ovarieni, esențiale pentru implantarea embrionară și menținerea gestației (Evans & de Lahunta, 2013; Johnston, 2013). Cervixul prezintă epiteliu de tranziție și glande mucoase implicate în protecția tractului genital superior și transportul spermatozoizilor, modificările structurale fiind corelate cu fazele ciclului estral și cu nivelul hormonilor specifici (Reich & Fritsch, 2014). Cunoașterea detaliată a histologiei normale a aparatului genital feminin este indispensabilă pentru interpretarea modificărilor patologice, evaluarea eficienței tratamentelor hormonale și aplicarea corectă a tehnicilor de reproducere asistată la canidele domestice (Brown et al., 2001; Belu et al., 2021).
Apr
14
Alterările continenței urinare la câine reprezintă un grup de afecțiuni frecvent întâlnite în practica medicală veterinară, cu etiologie complexă și mecanisme fiziopatologice diverse și intricate, care pot afecta controlul normal al micțiunii. Diminuarea continenței vezicale apare în urma unor injurii care interesează sistemul nervos central și periferic, musculatura vezicii urinare, aparatul sfincterian sau echilibrul hormonal, fiind adesea rezultatul interacțiunii mai multor injurii, cu origine diferită. Manifestările clinice pot varia de la scurgeri urinare intermitente, observate în special în repaus, până la incontinență permanentă sau retenție urinară asociată cu eliminare involuntară prin supraplin, ceea ce complică diagnosticul diferențial. Stabilirea cu precizie a etiologiei poate fi dificilă în absența unei abordări fiziopatologice corecte, multimodale și multidisciplinare, întrucât tabloul clinic este adesea nespecific și suprapus între diferite tipuri de retenție urinară/incontinență. Cunoașterea mecanismelor implicate în controlul continenței vezicale este esențială pentru orientarea diagnosticului și pentru alegerea unei conduite terapeutice adecvate. Acest articol își propune să realizeze o sinteză a principalelor injurii fiziopatologice implicate în alterarea continenței vezicale la câine, prin revizuirea datelor existente în literatura de specialitate și evidențierea corelațiilor clinice relevante pentru practica veterinară curentă.
Inscriete la noutatile noastre