Insuficienţa cardiacă (IC) nu poate fi caracterizată ca o afecţiune/boală de sine stătătoare, ci este descrisă clinic ca un sindrom în care disfuncţia severă duce la incapacitatea sistemului cardiovascular de a menţine o circulaţie sanguină adecvată. Din punct de vedere clinic, insuficienţa cardiacă este sindromul caracterizat prin semne de stază (pulmonară şi/sau sistemică) şi debit cardiac scăzut, apărut în cele mai multe cazuri secundar în urma evoluţiei unei boli cu afectare cardiacă. Există mecanisme limitate şi specifice prin care bolile cardiace pot conduce la insuficienţa sistemului cardiovascular. IC reprezintă iniţierea mai multor fenomene care pot fi simultane sau succesive şi care pot fi sistematizate în: insuficienţă circulatorie, cu scăderea perfuziei tisulare; manifestări congestive, prin creşterea presiunii venoase pulmonare şi/sau sistemice; insuficienţa sau cedarea miocardică, respectiv alterarea funcţiei sistolice şi/sau diastolice a miocardului.

Din punct de vedere fiziologic, buna funcţionare a sistemului cardiovascular este caracterizată astfel: cordul la canine este alcătuit din patru valve situate între cele patru camere ale inimii – atriile (stâng şi drept) şi ventriculele (stâng şi drept). Ventriculul drept împinge sângele oxigenat prin pulmoni, pentru ca acesta să poată prelua oxigen. Ventriculul stâng împinge sângele oxigenat în circulaţie, astfel încât acesta să poată ajunge la nivel tisular în organism. În timp ce inima pompează sângele, secvenţa valvelor urmează o mişcare de închidere-deschidere, generând astfel, la auscultaţia cordului, un sunet fiziologic al unei bătăi normale („lubb-dupp”). Diagnosticarea bolilor cardiovasculare se poate realiza prin stabilirea istoricului medical, a simptomelor şi a semnelor distincte, prin efectuarea examenului funcţional al aparatului cardiovascular şi prin interpretarea rezultatelor testelor specifice sau ale procedurilor imagistice.

În cazul examenului fizic, cele mai relevante sunt auscultaţia, palpaţia si percuţia. Auscultaţia se poate realiza utilizând stetoscopul, pentru a se distinge zgomotele cardiace normale: primul zgomot cardiac (sistolic) sau zgomot musculo-valvular, al doilea zgomot cardiac (diastolic) sau zgomot valvular. Aria de proiecţie a focarelor de auscultaţie la câini, cu abordarea orificiului cardiac aortic, se face în spaţiul intercostal 4, pe partea stângă, sub linia care trece prin articulaţia scapulo-humerală, iar cu abordarea orificiului cardiac mitral, în spaţiile intercostale 5-6 pe partea stângă, pe orizontală, care trece prin marele trocanter humeral. Reprezentative în recepţionarea acestor zgomote cardiace sunt sediul, frecvenţa, ritmul, tonalitatea şi timbrul. La câini, palpaţia se face având în vedere semnele fizice locale (temperatura etc.) şi şocul cardiac denumit şoc apexien. Sediul şocului cardiac poate fi identificat între spaţiile intercostale 4-7, iar frecvenţa acestuia este de 110-130 bătăi/minut. Percuţia la câini se execută digito-digital pe partea stângă, cu aria de percuţie cardiacă în spaţiile intercostale 4 şi 5, caracterizându-se printr-o formă particulară „de gheată ortopedică”. De altfel, pe partea dreaptă, aria de percuţie este mai mică, cu o formă triunghiulară. Metodele complementare de examinare a cordului includ examene imagistice, respectiv: radiografia, electrocardiografia (înregistrarea activităţii electrice a inimii) şi ecocardiografia.

Radiografia toracică (RX) a siluetei cardiace (cord, pericard, lichid pericardic, grăsime pericardică şi mediastinală) nu reprezintă o imagine doar a cordului, ci rezultatul multitudinii de umbre descrise. Ca un mod de a stabili topografia componentelor siluetei cardiace, avem în vedere o linie imaginară perpendiculară una pe cealaltă care separă ventriculele de atrii. Astfel, se pot percepe în incidenţa latero-laterală un ax lung (ce împarte silueta cardiacă în cordul drept şi stâng) şi un ax scurt (împarte silueta cardiacă în zona atrială dorsală şi zona ventriculară ventrală), iar în incidenţa dorso-ventrală, de asemenea, un ax lung (o linie oblică trasată de la marginea cranială dreaptă a cordului până la apex) şi un ax scurt (o linie perpendiculară pe axul lung în zona mai bombată). Unul din aspectele importante în evaluarea semnificativă a siluetei cardiace este reprezentat de poziţionarea pacientului. În incidenţa ventro-dorsală, cordul apare alungit, paralel cu axul coloanei vertebrale, astfel că este reprezentat mai mare decât normal. Într-adevăr, modificările se întâlnesc în special la câinii de talie mare.

Electrocardiografia (ECG) presupune înregistrarea biocurenţilor care rezultă în urma activităţii cordului. Electrocardiograma este o înregistrare a potenţialului electric de acţiune la suprafaţa corpului, ca rezultat al activităţii electrice a cordului. Modul în care electrozii sunt dispuşi este reprezentat de derivaţiile bipolare (D I, D II, D III) şi unipolare (aVR, aVL, aVF). Examenul ECG este potrivit pentru evaluarea ritmului şi a frecvenţei cardiace, dar şi pentru reprezentarea bătăilor cardiace anormale (aritmia).

Ecocardiografia reprezintă o metodă uzuală şi neinvazivă de evaluare a pacienţilor cardiaci, de obicei cu simptomatologie distinctă severă (dispnee, tuse, sincopă), sau pentru evaluarea în absenţa acestora, dar şi a prezenţei unei anomalii congenitale la animalele tinere, în vederea introducerii în circuitul reproductiv. Protocolul standard în cazul animalelor tinere fără o simptomatologie clinică presupune folosirea unor „ferestre acustice” (zona de la nivelul toracelui unde este poziţionat transductorul şi unde pătrunderea ultrasunetelor este ideală) care permit producerea unor imagini semnificative ale cordului. Examinarea standard a cordului se realizează în modulul B (dimensiunile cavităţilor cardiace, ale marilor vase şi grosimea pereţilor, evaluarea funcţiei ventriculare, existenţa lichidului pericardic, aprecierea contractilităţii cardiace, a structurilor anormale şi informaţii despre structura valvelor şi mobilitatea lor), modulul M (informaţii suplimentare ale modulului 2D, cuantificarea dimensiunilor liniare ale cavităţilor cardiace şi ale pereţilor, precum şi relaţia spaţială dintre aceste structuri în timpul ciclului cardiac), ecografia Doppler (color, continuu, pulsat, spectral, tisular): Doppler mapping (oferă informaţii despre velocităţile fluxului sanguin, direcţia şi caracterul fluxurilor, presiunile intracardiace şi caracteristicile hemodinamice) şi Doppler spectral (prezintă o spectrogramă prin reprezentarea grafică a relaţiei dintre velocitatea sângelui şi mişcarea miocardului în unitatea de timp).

Foarte importantă în acurateţea examenului ecocardiografic este pregătirea animalului, care constă, în primul rând, în tunderea pe zona unde se percepe şocul cardiac pe partea dreaptă între spaţiul intercostal 4-6, iar pe partea stângă, de la nivelul spaţiului intercostal 4 până la ultima coastă şi, în al doilea rând, într-o poziţionare în decubit lateral dreapta sau stânga cu faţa sau cu spatele (mai rar) spre examinator, iar cu membrul anterior din poziţia ventrală uşor tras cranial, astfel încât articulaţia cotului să nu acopere zona de proiecţie a cordului. Baza fiziopatologică a insuficienţei cardiace o constituie alterarea performanţei cardiace care, pe baza unor factori (presarcina, contractilitatea, postsarcina şi frecvenţa cardiacă), generează: insuficienţa cardiacă stângă, insuficienţa cardiacă dreaptă şi insuficienţa cardiacă globală.

Insuficienţa cardiacă stângă (ICS) reprezintă o afecţiune care se realizează în etape. Degenerările structurale ale cordului stâng determină refularea sângelui în atriul stâng în timpul sistolei, urmată de creşterea volumului şi presiunii în atriu, cu apariţia hipertensiunii venoase pulmonare. În timp se produc extravazarea lichidului din capilare în spaţiul interstiţial şi inundarea alveolelor, cu apariţia edemului pulmonar. Simptomul caracteristic dominant în ICS îl reprezintă dispneea ca urmare a creşterii presiunii pulmonare la o solicitare mărită a debitului cardiac consecutivă efortului. În funcţie de progresia acesteia, insuficienţa cardiacă este stadializată astfel: stadiul 1 (prezenţa semnelor unei boli cardiace fără evidenţiere clinică), stadiul 2 (prezenţa semnelor unei afecţiuni cardiace cu dispnee la eforturi obişnuite), stadiul 3 (dispneea şi tusea apar la eforturi mici), stadiul 4 (semnele IC sunt evidente şi în repaus).

În insuficienţa cardiacă dreaptă (ICD), examenul obiectiv constă în congestie sistemică venoasă (presiune venoasă centrală crescută), congestie hepatică şi/sau splenică, poliepanşament cavitar, epanşamente pleurale şi pericardice, ascită, aritmii cardiace şi mărirea cordului drept.

Insuficienţa cardiacă globală (ICG) întruneşte simptomatologia ambelor forme descrise. Astfel, în cazul managementului unui pacient geriatric sau cu o afectare minimală la nivel circulator, prezenţa la auscultaţie a unui murmur cardiac poate fi percepută ca un pas incipient în dezvoltarea unui sindrom de insuficienţă cardiacă sau, respectiv, de afectare valvulară. Un pacient cu afectare cardiacă sau valvulară la auscultaţie exprimă un suflu cardiac caracterizat prin sunet de şuierat/whooshing.

Radiografia toracică prezintă o imagine în care cordul stâng apare mărit, ca urmare a creşterii volumului de sânge regurgitat în ceea ce priveşte atriul şi imposibilitatea evacuării în timpul sistolei a ventriculului. În faza incipientă a ICS, apare hipertensiunea pulmonară venoasă, care reflectă o creştere a opacităţii pulmonare de tip interstiţial, cu localizare perihilară. Mai apoi deplasarea centrifugă a transformărilor pulmonare înregistrează o creştere a opacităţii lobilor caudali, urmând instalarea edemului pulmonar. Pe măsură ce boala cardiacă se agravează, se remarcă modificări pulmonare de tip alveolar şi colecţii pleurale. În schimb, ICD este reprezentată de creşterea presiunii venoase în circulaţia sistemică în care modificările radiografice sunt extracardiace, iar cordul poate să fie normal din punctul de vedere al formei şi dimensiunii, dar colecţiile pleurale fac dificilă evaluarea siluetei cardiace. Se pot constata lărgirea venei cave caudale şi o hepatomegalie, cu rotunjirea unghiului hepatic sau ascită. Deşi radiografiile toracice sunt utile în evaluarea pacienţilor cu afecţiuni cardiace, acestea au anumite limite. Prezenţa lichidului în plămâni nu confirmă definitiv o boală de origine cardiacă şi nu exclude o altă origine, cum ar fi o boală pulmonară. De asemenea, evaluarea dimensiunii generale a inimii şi a dimensiunii anumitor camere cardiace este de obicei mult mai puţin precisă decât testarea prin ecocardiografie (ultrasonografie).

Electrocardiografia este specifică pentru diagnosticarea aritmiilor şi poate fi utilizată pentru identificarea lor, cum ar fi bradicardia, tahicardia sau anomalii ale ritmului (cum ar fi aritmia sinusală sau stopul sinusal). Electrocardiografia poate detecta, de asemenea, tulburări de conducere sau eşecuri ale semnalelor electrice, care determină contracţia inimii de a trece prin ţesutul cardiac, incluzând blocajul atrioventricular. În cele din urmă, electrocardiografia poate identifica mărirea camerelor, care este indicată de anomalii ale formei de undă afişate pe înregistrarea electrocardiogramei.

Ecocardiografia se pretează pentru confirmarea diagnosticelor provizorii, pentru evaluarea severităţii afectării valvelor cardiace neetanşe sau a vaselor îngustate, pentru evaluarea dimensiunilor camerelor şi a funcţiei muşchiului cardiac, pentru diagnosticarea hipertensiunii arteriale, pentru identificarea malformaţiilor congenitale ale inimii, pentru detectarea tumorilor cardiace sau pentru detectarea bolilor pericardice (probleme ale membranei care înconjoară inima). Dirofilarioza cardiopulmonară este o boală parazitară (D. immitis) frecvent întâlnită în cazul pacienţilor canini, care determină cardiomiopatie dilatativă; din punct de vedere imagistic, se constată mărirea imaginii ventriculului drept în ambele incidenţe latero-lateral şi dorso-ventral şi lărgirea calibrului arterelor pulmonare. Prezenţa acesteia este confirmată prin efectuarea unui test rapid de sânge (Snap 4Dx), care indică prezenţa sau absenţa viermilor la nivel cardiac.   
 

Bibliografie
Bonagura JD. Echocardiography. J Am Vet Med Assoc. 1994 Feb 15;204(4):516-22.
Whelchel BD, Palerme JS, Tou SP, Ward JL. Retrospective evaluation of the etiology and clinical characteristics of peripheral edema in dogs. J Vet Intern Med. 2023 Sep-Oct;37(5):1725-1737. doi: 10.1111/jvim.16815.
Pedro B, Mavropoulou A, Oyama MA, Linney C, Neves J, Dukes-McEwan J, Fontes-Sousa AP, Gelzer AR. Longitudinal analysis of echocardiographic and cardiac biomarker variables in dogs with atrial fibrillation: The optimal rate control in dogs with atrial fibrillation II study. J Vet Intern Med. 2024 Jul-Aug;38(4):2076-2088. doi: 10.1111/jvim.17120.
Codreanu MD. Tratat de ultrasonografie clinică veterinară. Editura Medicală. Bucureşti. 2022.
Ross ES, Visser LC, Sbardellati N, Potter BM, Ohlendorf A, Scansen BA. Utility of vertebral left atrial size and vertebral heart size to aid detection of congestive heart failure in dogs with respiratory signs. J Vet Intern Med. 2023 Nov-Dec;37(6):2021-2029. doi: 10.1111/jvim.16918.
Miller MS, Tilley LP, Smith FW Jr. Cardiopulmonary disease in the geriatric dog and cat. Vet Clin North Am Small Anim Pract. 1989 Jan;19(1):87-102. doi: 10.1016/s0195-5616(89)50007-x.
Han M, Kim Y, Jeong Y, Ahn JO, Chung JY. Sodium nitroprusside on acute cardiogenic pulmonary edema in dogs: case reports. Korean Journal of Veterinary Research. 2022;62(3):e22. doi:10.14405/kjvr.20220006.
Larson MM, Berry CR. Feline Thorax. In: Berry CR, Nelson NC, Winter MD (Eds.). Atlas of Small Animal Diagnostic Imaging. Willey, 2023, p. 497-542. https://doi.org/10.1002/9781119533221.ch19.
Oppenheimer N, Kelmer E, Shwartzshtei N, Segev G, Ohad D, Klainbart S. Retrospective evaluation of the outcome and prognosis of undergoing positive pressure ventilation due to cardiac and noncardiac causes in dogs and cats (2019-2020): 101 cases. J Vet Emerg Crit Care (San Antonio). 2022 Nov;32(6):769-776. doi: 10.1111/vec.13224.
Arruda Bergamaschi N, Huber L, Ludewig E, Böhler A, Gumpenberger M, Hittmair KM, Strohmayer C, Folkertsma R, Rowan C. Association between clinical history in the radiographic request and diagnostic accuracy of thorax radiographs in dogs: A retrospective case-control study. J Vet Intern Med. 2023 Nov-Dec;37(6):2453-2459. doi: 10.1111/jvim.16899.
Tudor N, Codreanu MD. Manual de imagistică veterinară. Editura Printech. Bucureşti. 2023.

SURSA: medichub.ro