Articole

Rasa Pursânge Englez, considerat un rege al curselor de galop, s-a dezvoltat în Anglia în cursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, prin împerecherea iepelor aflate pe insulă cu armăsarii aduşi din Orient, de origine berberă, turcomană şi arabă. Datele istorice îi marchează ca întemeietori ai liniilor pe armăsarii Darley Arabian (1704), Byerley Turk (1680) şi Godolphin Barb (1729). Alţi armăsari care au contribuit la dezvoltarea rasei, dar mai puţin influenţi, au fost: Alcock’s Arabian, D’Arcy’s White Turk, Leedes Arabian, Curwen’s Bay Barb şi Brownlow Turk, acesta din urmă fiind considerat cel care a determinat apariţia culorii sure la rasa Pursânge Englez. 

În ultimii ani există un interes tot mai crescut privitor la explorarea îndeaproape a microbiomului gastrointestinal al pacienţilor canini şi felini. Microbiomul este alcătuit din peste 500 de specii de bacterii, virusuri, miceţi şi archea. Acest articol are scopul de revizui şi prezenta cercetări recente şi descoperiri privind microbiomul digestiv şi rolurile sale într-o serie de funcţii ale organismului precum: homeostazia metabolismului, protecţia împotriva patogenilor, educarea răspunsului imunitar, sinteza şi/sau facilitarea sintezei unor nutrienţi-cheie pentru sănătate, menţinerea sănătăţii psihice, obezitatea, afecţiunile dermatologice, cardiologie, nefrologie.

Histricomorfele crescute în captivitate dezvoltă frecvent o serie de elemente patologice centrate pe aparatul genito-urinar şi în special la nivelul rinichilor, în multe cazuri gravitatea modificărilor şi evoluţia rapidă împiedicând succesul terapeutic. Pentru a înţelege cauzele acestei patologii şi, implicit, pentru a putea diagnostica rapid şi corect, asigurând o terapie corespunzătoare, este important să cunoaştem ecobiologia acestor specii şi transformările care au survenit pentru histricomorfele domesticite. În special schimbările de ambient şi hrănirea necorespunzătoare sunt în prezent cauza principală a tulburărilor digestive care conduc, direct sau indirect, spre o patologie renală acută sau cronică. În general, specialiştii includ în grupul rozătoarelor histricomorfe: chinchilele, cobaii sau caviidele şi degusiile.

Pierderea conştienţei reprezintă o simptomatologie frecventă în neurologia animalelor de companie. În vederea managementului unui asemenea pacient, medicul veterinar ar trebui să identifice rapid dacă animalul reprezintă o urgenţă şi, în consecinţă, să îl trateze, urmărind un algoritm clinic (bazat pe anamneză şi pe examinarea clinică neurologică). Toate acestea sunt necesare pentru a putea pune un diagnostic final, în vederea realizării unui tratament ţintit şi pentru oferirea unui prognostic corect. În acest articol, am prezentat pe scurt trei scenarii posibile ale pierderii conştienţei tranzitorii/permanente, observate la animalele de companie.

Întreţinerea ca animal de companie a unor diferite specii de şopârle înseamnă dezvoltarea de medii artificiale, de terarii sau acvaterarii, care să ofere condiţii cât mai apropiate celor din mediul natural, precum şi dezvoltarea de sisteme de hrănire adecvate. În categoria şopârlelor de companie includem: cameleoni, agamide, iguane, şopârle skinks, anole, varani sau gecko. Sunt categorii de şopârle extrem de diferite ca necesităţi de mediu şi de hrănire şi cu o ecobiologie aparte, uneori caracteristică unei singure specii sau câtorva specii dintr-un gen. Deficienţele de întreţinere se traduc cel mai frecvent prin tulburări metabolice, asociate frecvent cu infecţii sau parazitoze care nu sunt diagnosticate la indivizii aceleiaşi specii care trăiesc în mediul natural. În general, o serie de viroze sau bacterioze se suprapun pe un fond imunodeficitar care apare ca urmare a hrănirii necorespunzătoare sau a unor parametri ambientali defectuoşi.

Managementul terapeutic în insuficienţa renală cronică, determinată de boala polichistică renală (PKD), este adaptat în dinamică în funcţie de tipul evolutiv al afecţiunii şi progresia chisturilor. Obiectivele terapiei de tip nutriţional constau în furnizarea suportului nutritiv adecvat, reducerea expresiei clinice şi a efectelor intoxicaţiei uremice, diminuarea modificărilor hidroelectrolitice, perturbările vitamino-minerale şi acido-bazice, alături de limitarea progresiei bolii renale. Terapia medicamentoasă vizează managementul consecinţelor fiziopatologice aferente fiecărui stadiu al BRC, reprezentate de scăderea forţajului de tip funcţional, reducerea simptomatologiei şi a efectelor intoxicaţiei uremice, diminuarea modificărilor hidroelectrolitice şi a perturbărilor metabolismului vitaminic, mineral şi al acidozei şi limitarea progresiei procesului morbid. 

Papilomavirusul bovin (BPV) este un motiv de îngrijorare globală, dacă luăm în considerare distribuţia şi gamă largă de boli benigne şi maligne pe care le poate induce. Papiloamele apar cu o frecvenţă ridicată la bovine, până în prezent fiind descoperite, la această specie, 13 tipuri de papilomavirus. BPV afectează toate categoriile de vârstă, dar incidenţa cea mai crescută este la tineret. Papiloamele pot apărea pe orice regiune a corpului, leziunile apărute pe mameloane ducând la afectarea mulsului şi scăderea cantităţii de lapte, cu efecte semnificative asupra producţiei şi a economiei.

Reticulopericardita traumatică este o afecţiune gravă care poate duce la pierderi economice semnificative şi la probleme de bunăstare a bovinelor. Tulburarea este cauzată de ingestia de corpuri străine care pătrund în reţea şi provoacă leziuni ale pericardului, rezultând pericardita traumatică. Ingestia de corpuri străine este adesea asociată cu alotriofagia şi cu mecanizarea alimentelor. Semnele clinice ale reticulopericarditei traumatice sunt similare cu cele ale altor boli, făcând diagnosticarea precoce dificilă.

Scopul studiului a fost realizarea unui unguent care conţine extracte alcoolice de turmeric şi ghimbir analizate, conform tehnicii de realizare a unguentelor din FR X, urmat de evaluarea fizică şi caracterizarea reologică a acestuia.

Maladiile cu etiologie genetică la animalele de companie reprezintă un domeniu destul de bine investigat, fiind descrise numeroase afecţiuni cu determinism genetic şi mecanismele de acţiune specifice. Totuşi, pentru multe dintre acestea, metodologia de diagnostic este una extrem de laborioasă şi nu de puţine ori prohibitivă din punct de vedere financiar, fiind necesare dotări costisitoare şi utilizarea unor reactivi cu un cost apreciabil.