Alterările continenței urinare la câine reprezintă un grup de afecțiuni frecvent întâlnite în practica medicală veterinară, cu etiologie complexă și mecanisme fiziopatologice diverse și intricate, care pot afecta controlul normal al micțiunii. Diminuarea continenței vezicale apare în urma unor injurii care interesează sistemul nervos central și periferic, musculatura vezicii urinare, aparatul sfincterian sau echilibrul hormonal, fiind adesea rezultatul interacțiunii mai multor injurii, cu origine diferită. Manifestările clinice pot varia de la scurgeri urinare intermitente, observate în special în repaus, până la incontinență permanentă sau retenție urinară asociată cu eliminare involuntară prin supraplin, ceea ce complică diagnosticul diferențial. Stabilirea cu precizie a etiologiei poate fi dificilă în absența unei abordări fiziopatologice corecte, multimodale și multidisciplinare, întrucât tabloul clinic este adesea nespecific și suprapus între diferite tipuri de retenție urinară/incontinență. Cunoașterea mecanismelor implicate în controlul continenței vezicale este esențială pentru orientarea diagnosticului și pentru alegerea unei conduite terapeutice adecvate. Acest articol își propune să realizeze o sinteză a principalelor injurii fiziopatologice implicate în alterarea continenței vezicale la câine, prin revizuirea datelor existente în literatura de specialitate și evidențierea corelațiilor clinice relevante pentru practica veterinară curentă.

Introducere

Modificările continenței urinare la câine reprezintă una dintre cele mai frecvente categorii de afecțiuni urologice întâlnite în practica veterinară. Aceste modificări afectează câinii de diferite rase, vârste și sexe, fiind raportate cu o incidență crescută în rândul animalelor adulte și geriatrice, precum și la femelele sterilizate, dar și la cele cu modificări în sfera aparatului urogenital(3).

Dincolo de implicațiile strict medicale, modificările de continență vezicală (incontinența urinară și retenția urinară) au un impact semnificativ asupra calității vieții animalului și asupra relației dintre acesta și proprietar, determinând disconfort, iritații cutanate perineale, infecții urinare recurente și grade diferite de insuficiență urinară(1).

Continența vezicală definește capacitatea de a stoca urina și de a o elimina voluntar, fiind rezultatul interacțiunii coordonate dintre vezica urinară, complexul sfincterial și mecanismele nervoase și hormonale(5). Sfincterul vezical este alcătuit din musculatura netedă a detrusorului (aceasta se destinde pentru a depozita urina fără creșteri semnificative ale presiunii), în timp ce sfincterul uretral intern (musculatură netedă) și sfincterul extern (musculatură striată) asigură continența în repaus și controlul voluntar al micțiunii(7).

Asigurarea continenței vezicale este rezultatul unui mecanism fiziologic complex, care presupune coordonarea precisă dintre sistemul nervos central și periferic, musculatura netedă a vezicii urinare, ansamblul sfincterial intern și extern, precum și influențele hormonale(9). Controlul micțiunii implică integrarea reflexelor spinale cu centrele supraspinale, în special cele pontine și corticale, care permit inhibarea sau declanșarea voluntară a actului micțional(11). Orice perturbare a acestui echilibru delicat poate conduce la alterarea continenței vezicale și la apariția incontinenței/retenției urinare.

Controlul micțiunii la nivelul sistemului nervos implică sistemul simpatic, parasimpatic și somatic(20). Fibra simpatică relaxează detrusorul și contractă sfincterul intern în faza de umplere, fibra parasimpatică stimulează contracția detrusorului și relaxarea sfincterului în timpul micțiunii, iar nervul pudendal controlează sfincterul extern, permițând ajustări voluntare în situații de efort sau stres. Centrele supraspinale, în special cel pontin, coordonează activitatea detrusorului și a sfincterelor, iar cortexul cerebral permite inițierea sau inhibarea voluntară a actului micțional.

Factorii hormonali, fiind reprezentați în principal de estrogen, influențează tonusul sfincterial și sensibilitatea receptorilor adrenergici. Integritatea structurală a vezicii și raportul dintre presiunea intravezicală și cea uretrală determină menținerea continenței. În condiții normale, presiunea uretrală depășește presiunea intravezicală în faza de umplere, prevenind pierderile urinare. Dezechilibrele neurologice, musculare sau hormonale perturbă acest mecanism, conducând la incontinență urinară.

Literatura de specialitate descrie o gamă largă de injurii fiziopatologice implicate în alterarea continenței vezicale la câine. Acestea includ leziuni neurologice centrale și periferice, asociate traumatismelor medulare; afecțiunilor degenerative sau neuropatiilor periferice; modificări hormonale, în special cele apărute după ovariohisterectomie; procese inflamatorii cronice ale tractului urinar inferior; alterări structurale ale vezicii urinare și uretrei, precum și injurii iatrogene consecutive intervențiilor chirurgicale sau manoperelor diagnostice și terapeutice(5,9,19).

Un alt aspect care complică abordarea incontinenței urinare la câine este reprezentat de faptul că mai multe injurii fiziopatologice pot coexista la același pacient. De exemplu, modificările hormonale pot influența sensibilitatea receptorilor adrenergici ai sfincterului uretral, în timp ce procesele inflamatorii cronice pot altera funcția detrusorului, generând exprimări clinice mixte. În astfel de situații, tratamentul orientat către o singură cauză este adesea insuficient, subliniind necesitatea unei evaluări fiziopatologice multimodale.

Înțelegerea mecanismelor fiziopatologice care stau la baza alterării continenței vezicale este esențială nu doar pentru stabilirea unui diagnostic corect, ci și pentru optimizarea managementului terapeutic. O abordare orientată pe mecanisme îi permite clinicianului să selecteze terapii țintite, să anticipeze răspunsul la tratament și să reducă riscul recurențelor sau al complicațiilor asociate. În plus, această perspectivă contribuie la o mai bună comunicare cu proprietarul și la stabilirea unor așteptări obiective privind evoluția afecțiunii.

Din punct de vedere clinic, alterările continenței urinare nu trebuie privite întotdeauna ca entități distincte, ci ca un sindrom comun al unor injurii fiziopatologice cu etiologie diversă. Acestea pot afecta una sau mai multe componente ale mecanismului de control al micțiunii, determinând expresii clinice diverse, de la scurgeri urinare intermitente (observate în repaus sau în timpul somnului) până la incontinență permanentă sau retenție urinară asociată cu incontinență prin supraplin(18). Această variabilitate clinică amplifică dificultățile de diagnostic diferențial și explică frecvența abordărilor terapeutice ineficiente în practica veterinară curentă.

În practica medical-veterinară, diagnosticul incontinenței urinare – și, respectiv, al retenției urinare la câine – este adesea orientat preponderent către identificarea unor cauze evidente, precum infecțiile urinare sau modificări anatomice, în timp ce analiza mecanismelor fiziopatologice subiacente este uneori minimalizată(10). O astfel de abordare poate conduce la recomandări terapeutice nespecifice, cu eficiență curativă variabilă pe termen scurt/mediu, în special în cazurile în care alterările de continență au o etiologie complexă sau multifactorială. De asemenea, suprapunerea manifestărilor clinice din diferite tipuri de incontinență/retenție urinară poate masca prezența unor leziuni morfologice vezicale și/sau perivezicale, neurologice sau hormonale, semnificative, care impun o abordare terapeutică individuală.

Diagnosticul în cazul afecțiunilor urologice și, res­pectiv, al alterărilor de continență vezicală la câine trebuie să fie orientat către identificarea mecanismului fiziopatologic predominant, întrucât pierderea continenței reprezintă un simptom comun al unor afecțiuni variate(8). O abordare exclusiv simptomatică sau empirică poate conduce la erori de diagnostic și la răspunsuri terapeutice inconstante.

Evaluarea clinică inițială trebuie să includă anamneza detaliată, cu accent pe momentul apariției scurgerilor urinare, relația acestora cu repausul, somnul sau efortul fizic, statusul reproductiv și eventualele intervenții chirurgicale anterioare(9). Incontinența apărută în repaus sau în timpul somnului sugerează frecvent un deficit al mecanismului sfincterian, în timp ce eliminările involuntare asociate cu retenția urinară pot indica o disfuncție neurogenă a vezicii urinare(4).

Examenul clinic general trebuie completat de evaluarea aparatului urogenital și de un examen neurologic orientat cu preponderență în cazurile în care se suspectează afectarea coloanei vertebrale sau a nervilor periferici(14).

Identificarea unor afecțiuni neurologice, a durerii vertebrale sau a modificărilor de postură poate orienta diagnosticul către o incontinență de origine neurogenă.

Investigațiile paraclinice joacă un rol esențial în excluderea cauzelor inflamatorii și a celor de ordin morfologic. Analiza urinei (sumar, sediment urinar) și urocultura sunt utile pentru identificarea sau excluderea infecțiilor urinare, care pot mima sau agrava incontinența(13).

Alături de investigațiile radiologice privind integritatea, respectiv afectarea medulară, examinarea ecografică a tractului urinar inferior permite evaluarea vezicii urinare, a gâtului vezical și a uretrei, precum și identificarea unor alterări morfologice sau a retenției urinare(19).

Examinarea ecografică reprezintă o metodă imagistică neinvazivă, larg disponibilă în practica veterinară, cu rol esențial în evaluarea tractului urinar inferior la câinii cu tulburări de continență.

Deși ecografia nu permite aprecierea directă a funcției neurologice a vezicii urinare sau a mecanismului sfincterian, aceasta oferă informații valoroase privind modificările structurale și consecințele morfofuncționale ale diferitelor injurii fiziopatologice(17).

Ecografic, vezica urinară trebuie evaluată în diferite grade de umplere, pentru a aprecia forma, poziția, grosimea peretelui și conținutul intravezical (figurile 3 și 4).

Modificările difuze ale grosimii peretelui vezical (cu păstrarea stratificării parietale) pot sugera procese inflamatorii (figura 5), în timp ce distensia vezicală persistentă care prezintă un aspect parietal hipoton (figura 6), în absența micțiunii eficiente, este sugestivă pentru disfuncții neurogene, cu retenție urinară de tip paralitic(6).

Evaluarea gâtului vezical și a uretrei proximale are o importanță deosebită în suspiciunea de afectare a continenței prin deficit al mecanismului sfincterial(12). Poziționarea caudală a colului vezical, modificările de conformație sau mobilitatea excesivă a acestuia pot fi asociate cu scăderea presiunii uretrale de închidere, în special la femelele sterilizate(15).

Ecografia permite, de asemenea, identificarea modificărilor structurale congenitale sau dobândite, precum diverticulii vezicali (figura 7), îngustările uretrale, masele intrapelviene sau modificările de poziție ale vezicii urinare, care pot contribui la pierderea continenței(6).

Prezența sedimentului urinar și/sau a uroliților poate explica iritația locală și imperiozitatea micțională (prezența disuriei și polakisuriei), obișnuit asociată cu prezența modificărilor parietale de tip reactiv (figura 9).

În cazurile de incontinență neurogenă, ecografia are un rol indirect, evidențiind consecințele disfuncției neurologice, cum ar fi distensia vezicală, retenția urinară sau modificările secundare ale peretelui vezical.

Absența modificărilor ecografice parietale (figura 10) nu exclude însă o cauză neurologică, motiv pentru care rezultatele trebuie interpretate în corelație cu examenul clinic și neurologic(6).

Prin urmare, diagnosticul ecografic nu stabilește singur etiologia incontinenței urinare, dar reprezintă un instrument indispensabil în excluderea cauzelor structurale și inflamatorii și în orientarea diagnosticului către mecanismul fiziopatologic predominant.

Interpretarea corectă a modificărilor ecografice în contextul incontinenței urinare la câine necesită corelarea acestora cu semnele clinice și cu mecanismele fiziopatologice implicate. Ecografia oferă informații morfologice și funcționale indirecte, care capătă valoare diagnostică doar când sunt integrate într-un raționament clinic coerent(18).

În cazul incontinenței prin deficit al mecanismului sfincterian, tabloul clinic este dominat de pierderi urinare pasive, apărute în repaus sau în timpul somnului, la animale care prezintă o micțiune voluntară normală. Ecografic, aceste cazuri pot evidenția o poziționare caudală a colului vezical, o mobilitate crescută a acestuia sau o conformație anatomică care favorizează scăderea presiunii uretrale de închidere. Absența retenției urinare și aspectul relativ normal al peretelui vezical susțin mecanismul fiziopatologic de tip funcțional.

În incontinența de origine neurogenă, semnele clinice pot varia de la scurgeri urinare asociate cu distensie vezicală până la retenție urinară marcantă, în funcție de localizarea leziunii neurologice. Ecografia poate evidenția o vezică urinară persistent distinsă, cu pereți subțiri sau, în cazurile cronice, cu îngroșare secundară și modificări de elasticitate. Aceste aspecte reflectă pierderea controlului nervos asupra detrusorului și, implicit, alterarea coordonării dintre contracția vezicală și relaxarea sfincteriană. În situațiile în care procesele inflamatorii sunt predominante, tabloul clinic este caracterizat frecvent de polakisurie, disurie sau imperiozitate micțională, mai degrabă decât de incontinență pasivă. Ecografic, se pot observa îngroșări difuze sau focale ale peretelui vezical, modificări ale ecogenității acestuia și prezența sedimentelor urinare. Corelația dintre aceste modificări și semnele clinice sugerează un mecanism iritativ, cu stimularea receptorilor vezicali și scăderea pragului reflexului micțional.

În cazul modificărilor structurale, ecografia poate identifica anomalii anatomice sau mase care interferează cu funcția normală a vezicii urinare sau a uretrei. Corelarea acestor descoperiri cu semnele clinice permite diferențierea incontinenței primare de cele secundare obstrucției sau alterării mecanice a fluxului urinar.

Prin integrarea datelor ecografice cu anamneza și examenul clinic, clinicianul poate orienta diagnosticul către mecanismul fiziopatologic dominant și poate evita interpretările eronate bazate exclusiv pe aspectul imagistic. Astfel, ecografia devine un instrument de susținere a raționamentului clinic, nu un substitut al acestuia, contribuind semnificativ la optimizarea diagnosticului și a managementului terapeutic.  

Bibliografie
Bexfield NH, Lee KCL. Canine urinary incontinence. Practice. 2015;37(2):68–76. 
Byron JK, Taylor KH, Phillips GS, Stahl MS. Urethral Sphincter Mechanism Incompetence in 163 Neutered Female Dogs: Diagnosis, Treatment, and Relationship of Weight and Age at Neuter to Development of Disease. J Vet Intern Med. 2017 Mar;31(2):442-448.
Chen H, Shipov A, Segev G. Evaluation of cross-linked gelatin as a bulking agent for the management of urinary sphincter mechanism incompetence in female dogs. J Vet Intern Med. 2020 Sep;34(5):1914-1919.
Codreanu A. Clinical and diagnostic coordinates in paralytic urinary retention in companion animals. Practica Veterinară.ro. 2023;41(3):14-17.
Codreanu A, Fernoagă C. Clinical-therapeutic coordinates in urinary retention. Practica Veterinară.ro. 2024;44(2):19-21.
Codreanu MD. Tratat de ultrasonografie clinică veterinară. București, Editura Medicală. 2022.
 Coit VA, Carr AP. Disorders of micturition. Veterinary Clinics of North America: Small Animal Practice. 2012;42(4):783–806.
 de Groat WC, Yoshimura N. Afferent nerve regulation of bladder function in health and disease. Handb Exp Pharmacol. 2009;(194):91-138.
Elliott J, Grauer GF, Westropp JL (eds.). BSAVA Manual of Canine and Feline Nephrology and Urology. 3rd Ed. BSAVA. 2017. 
Ettinger SJ, Feldman EC, Côté E. Textbook of Veterinary Internal Medicine. 8th Ed. Elsevier. 2017
Falceto MV, Caccamo R, Garrido AM, Pisu MC, Tejedor MT, Trerotoli P, Nicoli S, Zagarella P, Lippi I, García-Pedraza E, Rambaldi J, Kirilova D, Mitjana O. An international survey on canine urinary incontinence: case frequency, diagnosis, treatment and follow-up. Front Vet Sci. 2024 Jul 17;11:1360288.
Hall JL, Owen L, Riddell A, Church DB, Brodbelt DC, O’Neill DG. Urinary incontinence in male dogs under primary veterinary care in England: prevalence and risk factors. J Small Anim Pract. 2019 Feb;60(2):86-95.
Hoey CSFK, Friend E, Meakin LB, Chanoit GP. Long-term outcome of female dogs treated for intramural ectopic ureters with cystoscopic-guided laser ablation. Vet Surg. 2021 Oct;50(7):1449-1462. 
Jacobson E, Meler EN, Delisser PJ, Thompson AL. Cystoscopic-guided scissor transection of intramural ectopic ureters as a novel alternate minimally invasive treatment option to laser ablation in female dogs: 8 cases (2011-2020). J Am Vet Med Assoc. 2022 May 21;260(S2):S12-S20.
 Kendall A, Byron JK, Westropp JL, Coates JR, Vaden S, Adin C, Oetelaar G, Bartges JW, Foster JD, Adams LG, Olby N, Berent A. ACVIM consensus statement on diagnosis and management of urinary incontinence in dogs. J Vet Intern Med. 2024 Mar-Apr;38(2):878-903.
Lane IF. Diagnosis and management of urinary retention. Vet Clin North Am Small Anim Pract. 2000 Jan;30(1):25-57. 
Lonc KM, Kaneene JB, Carneiro PAM, Kruger JM. Retrospective analysis of diagnoses and outcomes of 45 cats with micturition disorders presenting as urinary incontinence. J Vet Intern Med. 2020 Jan;34(1):216-226. 
Lüttmann K, Merle R, Nickel R. Retrospective analysis after endoscopic urethral injections of glutaraldehyde-cross-linked-collagen or dextranomer/hyaluronic acid copolymer in bitches with urinary incontinence. J Small Anim Pract. 2019 Feb;60(2):96-101.
Mendóza-López CI, Rodríguez-Tovar LE, Gutiérrez-Blanco E. Analysis of lower urinary tract disease of dogs. Pesquisa Veterinária Brasileira. 2017;37(11):1275–1280.
Mérindol I, Dunn M, Vachon C. Feline urinary incontinence: a retrospective case series (2009-2019). J Feline Med Surg. 2022 Jun;24(6):506-516.