Prevalenţa afecţiunilor urinare, în special a retenţiei urinare în cazul pacienţilor canini, impune necesitatea unui protocol, dar şi management terapeutic optim în vederea depistării afecţiunii într-o etapă incipientă, unde complicaţiile sunt minime sau chiar inexistente. Astfel, examenul ecografic reprezintă standardul de aur în depistarea retenţiei urinare atât mecanice, cât şi paralitice, datorită acurateţei, facilităţii, dar şi prin caracterul neinvaziv al procedurii, oferind posibilitatea utilizării prompte a unui management terapeutic optim fiecărui tip de retenţie urinară. 

Retenţia urinară de tip mecanic şi cea de tip paralitic reprezintă cele mai frecvente afecţiuni ale tractului urinar inferior la câini. În funcţie de tipul retenţiei urinare, aceasta poate genera complicaţii, leziuni secundare cu un impact mare asupra bunăstării, dar şi a vieţii pacientului, sau, asemenea cazului retenţiei urinare de tip mecanic, poate fi chiar o urgenţă medicală. Incidenţa ascendentă a acestor afecţiuni a impus realizarea unor protocoale atât diagnostice, cât şi terapeutice. În procesul de diagnosticare a retenţiei urinare, indiferent de natura acesteia, este esenţial să se ia în considerare informaţiile anamnestice, istoricul medical al pacientului şi semnele clinice cu o relevanţă ridicată. Aceste informaţii reprezintă elemente esenţiale pentru formularea unui diagnostic clinic precis, care, în urma unor investigaţii imagistice şi analize biochimice ale sângelui şi urinei, să permită confirmarea şi evaluarea modificărilor morfologice şi ale disfuncţiilor subiective.

În cadrul practicii medicale veterinare, din perspectiva clinică, majoritatea pacienţilor sunt aduşi la clinică în momentul în care câinele prezintă polachisurie sau, de asemenea, atunci când prezintă pierderi involuntare de urină sau eliminarea unor picături de urină în momentul în care câinele părăseşte decubitul. În situaţiile critice, respectiv în urgenţe, pacienţii pot prezenta distensia evidentă a abdomenului, însoţită bineînţeles de simptome secundare, cum ar fi apatia şi voma, frecvent fiind asociate cu azotemia postrenală determinată de retenţia urinară. Indiferent de tipul retenţiei urinare, disuria se prezintă ca fiind simptomul principal, frecvent observat şi raportat de către proprietarul animalului de companie.

Diagnosticul de certitudine se poate pune în urma examenelor imagistice, în special în cazul ecografiei. Abordarea pacientului la examenul ecografic este specifică pentru examinarea la nivelul vezicii urinare, uretrei şi prostatei; pacientul se poziţionează în decubit dorsal sau chiar patrupodal. Sonda se plasează şi se orientează caudo-cranial (pentru abordul structurilor anterioare aperturii pelviene) în secţiune longitudinală, executând mişcări de baleiere sau angulare cranial, dar şi lateral. Astfel se urmăresc, în principal, grosimea peretelui vezical, conţinutul, dar şi zona trigonului vezical. Conţinutul vezicii urinare în stare de repleţie are, la pacienţii sănătoşi, un aspect omogen anecogen. Retenţia urinară de tip mecanic poate apărea în urma obstrucţiei uretrale din cauza calculilor, a proceselor expansive asemenea hipertrofiei de prostată, a prezenţei chisturilor prostatice, dar şi paraprostatice, sau a ocluziei trigonului vezical din cauza prezenţei formaţiunilor neoplazice la acest nivel. În hipertrofia de prostată se pot înregistra măriri în volum simetrice sau asimetrice, ecogenitatea variind de la hipo- la hiperecogen, dar în general păstrându-şi arhitectura omogenă. Frecvente sunt şi modificările de ecostructură, extrem de uşor decelabile ecografic, deoarece prostata, fiind o structură glandulară, se caracterizează în mod normal prin omogenitate structurală. Secundar fluctuaţiilor hormonale şi hiperplaziei de prostată pot apărea chisturile prostatice, dar şi paraprostatice, care sunt caracterizate ca fiind formaţiuni ovalare cu perete fin, ecogen, ce conţin în interior un lichid anecogen fără celularitate. În cazul abceselor prostatice, secundar prostatitelor sau altor afecţiuni prostatice, ecografic putem decela formaţiuni cu perete anfractuos, ce conţin un lichid anecogen cu celularitate. Frecvenţa cazurilor în care ecografic s-a decelat retenţia urinară ce are drept cauză prezenţa formaţiunilor neoplazice la nivelul trigonul vezical este infimă. Obstrucţia uretrală este responsabilă de producerea retenţiei urinare, cel mai frecvent factor determinant fiind reprezentat de prezenţa în vezica urinară a sedimentului şi/sau a calculilor urinari de diferite dimensiuni. Odată cu eliminarea urinei se pot evacua şi, parţial, elemente din sedimentul vezical, însă, în timpul micţiunii, prezenţa unui calcul de dimensiuni crescute poate rămâne blocat la nivelul osului penian, determinând astfel blocaj uretral parţial/total.

Astfel, ecografic, se identifică vezica urinară destinsă, plină de conţinut, obişnuit, neomogen şi sediment activ. Baleând sonda ventrodorsal, în poziţie paralelă cu axul lung al corpului, se identifică ureterul destins, fiind decelabil conţinutul lumenal în ambele expuneri, atât longitudinal, cât şi transversal.

În dreptul obstrucţiei, se identifică o structură înalt ecogenă generatoare de umbrire posterioară, prin abord prostatic longitudinal, lateral de aceasta, segmentul uretral postobstructiv îşi păstrează dimensiunile normale, dar fără modificări ale diametrului lumenal.

Retenţia de origine paralitică se manifestă ca urmare a paraliziei vezicii urinare, prin implicarea funcţională sau anatomică a plexului parasimpatic pelvian, responsabil de menţinerea tonusului fibrelor musculare ale vezicii. Pareza peretelui vezicii urinare poate să apară, de asemenea, în urma traumelor sau a comprimărilor medulare care afectează transmiterea impulsului nervos către zona lombosacrală. Din punct de vedere ecografic, putem decela o vezică urinară cu aspect hipoton, adesea prezentând îngroşare parietală uniformă ce apare în urma cistitei cronice, conţinutul vezical prezintă numeroase elemente corpusculare, iar din cauza hipotoniei, putem observa amprenta colonului pe vezica urinară.

Astfel, atât în cazul retenţiei urinare de tip mecanic, cat şi al celei de tip paralitic, promptitudinea terapeutică poate influenţa evoluţia şi prognosticul bolii, de aceea, în urma anamnezei şi a examenului clinic, de elecţie este examenul imagistic, ecografic, care permite obţinerea în timp real a diagnosticului de certitudine, permiţând un protocol terapeutic etiologic, în acelaşi timp constituind o procedură simplă, neinvazivă. De aceea, ecografia reprezintă standardul de aur în cazul afecţiunilor tractului urinar inferior şi al tuturor tipurilor de retenţie urinară.  

Bibliografie
Acierno MJ, Labato MA. Canine incontinence. Veterinary Clinics: Small Animal Practice. 2019;49(2):125-140.
Codreanu MD. Tratat de ultrasonografie clinică veterinară. Editura Medicală, Bucureşti, 2022.
DiFazio MR, Thomason JD, Cernicchiaro N, Biller D, Thomason S, Harness P. Evaluation of a 3‐dimensional ultrasound device for noninvasive measurement of urinary bladder volume in dogs. Journal of Veterinary Internal Medicine. 2020;34(4):1488-1495.
Goldstein RE, Westropp JL. Urodynamic testing in the diagnosis of small animal micturition disorders. Clinical Techniques in Small Animal Practice. 2005;20(1):65-72.
Lane IF. Diagnosis and management of urinary retention. Veterinary Clinics of North America: Small Animal Practice. 2000;30(1):25-57.
Stilwell C, Bazelle J, Walker D, Stanzani G, Florey J. Detrusor urethral dyssynergy in dogs: 35 cases (2007‐2019). Journal of Small Animal Practice. 2021;62(6):468-477.
Stowater JL, Lamb CR. Ultrasonographic features of paraprostatic cysts in nine dogs. Veterinary Radiology. 1989;30(5:232-239.