Articole

Hipotiroidismul este o endocrinopatie tot mai prevalentă în rândul câinilor, având o predispoziție de rasă, unele fiind mult mai sensibile decât altele. Cauza principală a acestei afecțiuni este de obicei o boală autoimună, care generează scăderea producției de hormoni tiroidieni. Tabloul clinic descrie letargie, creștere în greutate, alopecie, bradicardie, hipotermie și modificări ale comportamentului. De asemenea, hipotiroidismul poate afecta metabolismul lipidic, provocând hipercolesterolemie și hiperlipidemie, făcând astfel monitorizarea acestora esențială pe parcursul tratamentului. Diagnosticul se bazează pe măsurarea concentrațiilor serice ale hormonilor tiroidieni, cum ar fi T4 total, TSH și alți markeri tiroidieni. Tratamentul de primă linie constă în administrarea de levotiroxină (T4 sintetic), iar doza este ajustată în funcție de răspunsul clinic și de nivelurile serice de tiroxină.

Leucemia limfocitară cronică (CLL) la câini reprezintă o afecțiune hematologică malignă caracterizată prin proliferarea monoclonală neoplazică a limfocitelor mature, în circulația sanguină și în măduva osoasă. Boala are o evoluție lentă și insidioasă, afectând cu precădere animalele adulte și geriatrice, fără a se evidenția o predispoziție specifică în funcție de rasă sau sex. Din punct de vedere clinic, patologia se manifestă prin semne nespecifice, de intensitate redusă în stadiile incipiente, dar care evoluează progresiv, putând conduce în fazele avansate la disfuncție medulară severă și insuficiență multiorganică. Caracteristicile hematologice includ limfocitoză periferică persistentă, însoțită ocazional de o ușoară citopenie. Diagnosticul precoce este esențial pentru un management terapeutic optim, iar acesta se bazează pe evaluarea parametrilor hematologici prin hemoleucogramă, analiza morfologică a frotiurilor de sânge periferic și citometrie în flux, tehnici care permit identificarea și clasificarea limfocitelor neoplazice.

Sănătatea animalelor de fermă –  o provocare permanentă pentru medicii veterinari

Erysipelothrix rhusiopathiae este un microorganism Gram-labil care afectează o gamă largă de vertebrate. Deşi porcul este principala specie infectată, literatura de specialitate raportează o incidenţă crescută şi în rândul păsărilor şi rumegătoarelor, mai frecvent în sistem de creştere de tip free-range. Imunoprofilaxia cu tulpini atenuate sau cu vaccinuri subunitare este principalul mijloc de prevenire a erizipelului, vaccinarea preventivă fiind o practică curentă în fermele de suine, păsări şi rumegătoare. În schimb, pentru terapia infecţiei, se impune reconsiderarea utilizării serurilor hiperimune, având în vedere emergenţa fenomenului de rezistenţă la antimicrobiene semnalat şi în cazul Erysipelothrix rhusiopathiae.

Bartoneloza este o zoonoză cu impact notabil asupra sănătăţii umane, având o distribuţie importantă la nivel mondial. Variate specii de animale, inclusiv omul, sunt receptive la infecţia produsă de diferitele specii ale genului Bartonella. Diverse specii de animale au rol de rezervor al infecţiei. Bartonella spp. este unul dintre agenţii patogeni frecvent vehiculaţi şi transmişi prin intermediul vectorilor. În ultimii ani au fost identificate date importante cu referire la epidemiologia acestor infecţii, spectrul speciilor receptive lărgindu-se, inclusiv al vectorilor implicaţi în transmiterea Bartonella spp. Conduita preventivă este imperios necesară şi trebuie să cuprindă două direcţii, şi anume rezervorul de infecţie (speciile de animale cu rol de rezervor) şi vectorii implicaţi în transmiterea infecţiei. Prevenirea transmiterii infecţiei la om, în raport cu rezervorul de infecţie, are în vedere potenţialele căi de transmitere a Bartonella spp. În acest sens, este necesar să se asigure educarea oamenilor cu privire la riscul de infecţie, precum şi la severitatea acestei boli, la anumite categorii de risc din populaţia umană. Prevenirea, precum şi combaterea ectoparazitismului reprezintă o modalitate utilă pentru a reduce riscul transmiterii la om a infecţiei, dar şi al transmiterii în populaţia de pisici a B. henselae.

Pentru controlul epidemiilor de pestă porcină africană (PPA) au fost realizate studii şi au fost testate numeroase formule vaccinale încă din a doua jumătate a secolului XX, la prima incursiune a virusului în afara continentului african. Formulele de vaccinuri inactivate, preparate din extract tisular sau virus de cultură şi adjuvantate, nu au oferit satisfacţie în ceea ce priveşte efectul protector şi limitarea circulaţiei tulpinilor sălbatice. Studiile au fost reluate după debutul epidemiei, în 2007. Cercetările au investigat efectul protector al unor produse preparate din tulpini virale vii atenuate spontan sau prin manipulare genetică, vaccinuri subunitare, cu ARNm, cu ADN sau cu vector viral; formulele testate până în prezent nu au oferit o protecţie eficientă şi fiabilă, numai câteva rapoarte indicând o oarecare protecţie faţă de infecţia de control. Dificultăţile înregistrate în realizarea acestui vaccin sunt în mare măsură cauzate de incompleta cunoaştere a factorilor de virulenţă şi a relaţiei lor cu cei imunogeni, precum şi a cunoştinţelor limitate asupra relaţiei virus-animal-gazdă. Experienţa primei epidemii europene de pestă porcină africană a generat noi standarde pe care trebuie să le îndeplinească un vaccin destinat controlului PPA: vaccinul trebuie să satisfacă cerinţele de siguranţă faţă de doza vaccinală, administrările repetate ale dozei vaccinale, administrarea de multiple doze (supradozare), să prezinte stabilitate genetică, să împiedice excreţia virală şi să asigure efectul protector.

Toxina epsilon (ETX) este sintetizată de tulpinile Clostridium perfringens de tip B şi D, care cauzează enterotoxemie, o afecţiune letală cu un efect semnificativ asupra dezvoltării sectorului zootehnic, în special în rândul ovinelor. Toxina epsilon aparţine grupului toxinelor formatoare de pori de tip aerolizină. Deşi ETX prezintă similitudini cu toxinele din această familie, efectul letal este indus de doze mai mici, respectiv DL50 pentru şoareci fiind de 100 ng/kg. ETX este considerată un potenţial agent de bioterorism şi a fost clasificată ca agent biologic de categoria B de către Centrul pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor (CDC) din Statele Unite. Protoxina este convertită într-o toxină activă prin scindare proteolitică efectuată de proteaze specifice. ETX este absorbită şi acţionează local în intestine, iar ulterior se leagă şi induce leziuni în alte organe, inclusiv rinichi, pulmoni şi sistemul nervos central. Relevanţa acestei toxine pentru medicina veterinară, precum şi potenţialul utilizării ETX ca armă biologică au captat interesul cercetătorilor, generând un volum considerabil de studii dedicate investigării ETX.

Mamita la vacile de lapte reprezintă una dintre cele mai frecvente afecţiuni care periclitează sănătatea animalelor şi producţia de lapte, fiind cauzată de o varietate de agenţi patogeni şi influenţată de factori de management şi de mediu. Studiile recente au evidenţiat o creştere semnificativă a incidenţei mamitelor nespecifice, cauzate de bacterii din mediul înconjurător, cum ar fi Escherichia coli, Klebsiella pneumoniae şi Streptococcus uberis. Mamitele pot fi clasificate în clinice, subclinice şi cronice, fiecare tip având caracteristici specifice ale inflamaţiei şi modificări ale laptelui. Controlul eficient al mamitei include implementarea unui plan de gestionare în cinci puncte şi utilizarea unor metode de diagnostic eficiente. Printre tehnicile de diagnostic disponibile se numără ultrasonografia, analiza gazelor sanguine, testul California Mastitis Test (CMT) şi termografia infraroşie (IRT), toate acestea având avantaje şi limitări specifice. Analiza gazelor sanguine, deşi utilă pentru evaluarea stării clinice, poate fi influenţată de factori externi şi nu poate înlocui metodele de diagnostic microbiologic. Testele on-farm, cum ar fi CMT şi IRT, permit detectarea rapidă a mamitelor subclinice, în timp ce testele de laborator, cum ar fi cultura bacteriologică şi PCR, oferă o identificare precisă a patogenului. În cercetările viitoare, se pune accent pe dezvoltarea de tehnologii inovatoare pentru diagnosticarea timpurie a mamitei, identificarea biomarkerilor moleculari şi reducerea utilizării antibioticului prin tratamente personalizate şi bazate pe teste de sensibilitate. Aceste direcţii vor contribui la o gestionare mai eficientă a mamitelor şi la îmbunătăţirea sănătăţii şi productivităţii vacilor de lapte.

Cardiomiopatia dilatativă (DCM) la câini se caracterizează prin extinderea ventriculară şi atrială, precum şi prin disfuncţie sistolică şi diastolică, cu insuficienţă cardiacă congestivă (ICC) care apare adesea într-un anumit stadiu. Cardiologia veterinară recunoaşte rolul fundamental al remodelării cardiace în evoluţia nefavorabilă a afecţiunilor cardiace. Aceasta a desfăşurat un obiect de studiu pentru terapiile ulterioare menite să restabilească cadrul cardiac la starea sa naturală. Prin urmare, studiul clinico-anatomic este menit să coroboreze date morfometrice ale ventriculului stâng şi ale inelului atrioventricular stâng la câinii cu cardiomiopatii degenerative, utilizate şi aplicate atât de des în ecocardiografie şi RX pentru a descrie valorile de referinţă în această afecţiune. În domeniul veterinar există o disponibilitate redusă a studiilor morfometrice în cazul unui cord normal şi remodelat; în plus, geometria ventriculară acţionează ca un indicator al funcţiei cardiace. Este un domeniu de cunoaştere extrem de necesar pentru dezvoltarea protocoalelor terapeutice, în special a celor chirurgicale.

Discospondilita este o infecţie bacteriană sau fungică a discurilor intervertebrale şi a oaselor vertebrale adiacente. Aceasta poate apărea într-un singur loc la nivelul coloanei vertebrale sau poate avea multiple localizări. Din acest motiv, semnele neurologice sunt extrem de diferite, în funcţie de zona afectată a coloanei vertebrale, dar şi în funcţie de întinderea leziunii. Această patologie este mult mai frecventă la câini faţă de pisici. Protocolul terapeutic este însoţit de fizioterapie, pentru a avea rezultate favorabile.