Livrăm gratuit în raza municipiului Chișinău comenzile ce depășesc valoarea de 500 lei.

Telefon

022011082

Ore de lucru

09:00 - 18:00

Telefon

022011082

0

Coordonate clinice şi de diagnostic în retenţia urinară de tip paralitic la animalele de companie

26 Aug 2024

În patologia animalelor de companie, sunt descrise şi întâlnite trei tipuri principale de retenţie urinară: mecanică, spastică şi paralitică. Etiopatogeneza patologiei retenţiei urinare de tip paralitic, cu consecinţe clinico-patogenetice greu de identificat şi remediat terapeutic, recunoaşte în principal cauze diferite, atât neurogene, cât şi traumatice. Cauzele traumatice sunt cele mai frecvente şi, în funcţie de localizarea leziunii neurologice, influenţează tratamentul, evoluţia şi prognosticul. Această lucrare încearcă să descrie argumentat importanţa examenelor imagistice (atât ecografic, cât şi radiografic) în abordarea judicioasă a pacienţilor cu retenţie urinară de tip paralitic.

Micţiunea, ca proces de evacuare periodică a urinei, este extrem de complex integrată şi controlată de diverse componente neuromusculare. Tulburările în sensul retenţiei urinei duc de obicei la incontinenţă urinară (prin pierderea continenţei vezicale), în timp ce perturbarea evacuării urinei duce la golirea incompletă, disurie şi retenţie urinară (cu reziduu vezical ce este responsabil de o serie întreagă de injurii de ordin funcţional şi consecinţe patologice secundare).

Retenţia urinară poate fi descrisă ca o evacuare incompletă a vezicii urinare, volumul rezidual rămas în vezica urinară după evacuarea urinei variază între 0,2 ml/kg şi 0,4 ml/kg la câinii sănătoşi, de obicei nedepăşind 10 ml în total. Deşi orice volum care depăşeşte 10 ml este clasificat ca retenţie urinară, în general, pacienţii canini şi felini diagnosticaţi cu retenţie urinară prezintă volume impresionante de urină în urma micţiunii defectuoase (incomplete). În asemenea situaţii, vezica urinară este destinsă şi poate fi cu uşurinţă palpată transabdominal.

Imposibilitatea evacuării complete a urinei poate fi atribuită unei disfuncţii contractile (defectuoase) a muşchiului detrusor, hipocontractilităţii vezicale, atoniei muşchiului detrusorului sau unei tulburări de reflex a muşchiului.

Din punct de vedere anatomic, vezica urinară este compusă dintr-o reţea de fascicule musculare netede interconectate (muşchiul detrusor). Fasciculele musculare din corpul vezicii urinare au o organizare predominant circulară, cu o structură de susţinere extinsă de colagen şi elastină, pentru a favoriza distensia în momentul colectării urinei. La nivelul colului vezical, fasciculele trec la o orientare longitudinală şi sunt mai puţin distensibile. Terminaţiile nervoase senzoriale (preso-/baroreceptorii) se găsesc pe toată suprafaţa vezicii urinare, de-a lungul fasciculelor musculare din vezica urinară şi în musculatura uretrală externă. Senzaţiile de distensie (întindere) şi excitaţia specifică a vezicii urinare sunt transmise prin intermediul plexului pelvic şi al segmentelor cordonului sacral, în timp ce senzaţia de supradistensie şi durere poate fi transmisă la centrele superioare prin intermediul nervului hipogastric. Informaţiile aferente atât de la nervul pelvian, cât şi de la nervul hipogastric ajung la centrele corticale la pisică, în timp ce la câine informaţiile aferente de la nervul hipogastric ajung doar la centrele corticale.

În timpul perioadei de umplere, vezica urinară este relaxată, umplerea fiind lentă, în acest moment musculatura gâtului vezical fiind contractată, închizând orificiul virtual creat de aceasta împreună cu uretra, care la rândul ei este contractată. Etapa a doua, de eliminare a conţinutului vezical, este un reflex simplu la animalele nou-născute, reflexul putând ajunge să fie controlat şi, respectiv, voluntar suprimat la adulţi.

Golirea conţinutului (vidanjul vezical) este iniţiată prin eliberarea voluntară a inhibiţiei şi relaxarea voluntară a muşchilor pelvici. Contracţia coordonată a muşchiului detrusor este facilitată de transmiterea rapidă a impulsurilor prin interstiţiu şi prin celulele musculare (strâns conectate), micţiunea fiind facilitată prin presiunea exercitată de distensia prin conţinut a vezicii urinare.

Rezumativ, componentele importante ale evacuării includ: senzaţia de plenitudine percepută la nivel central, iniţierea voluntară a micţiunii (urinării) şi relaxarea sfincterelor uretrale, stimularea nervilor pelvici din cadrul muşchiului detrusor, transmiterea rapidă a impulsurilor neuromusculare în întreaga vezică urinară, creând o contracţie voluntară, coordonată şi eficientă, şi inhibarea locală şi mediată la nivel spinal a tonusului muscular neted şi respectiv a celui striat al sfincterului uretral extern, pentru a facilita golirea completă.

Perturbările de ordin fiziopatologic pot surveni la orice etaj al reglajului neuromuscular şi la nivelul oricăreia din componentele responsabile, conducând invariabil la evacuarea necorespunzătoare şi, respectiv, la golirea incompletă şi retenţia de urină.

Retenţia urinară, în întreaga sa complexitate şi prin caracterul intricat şi polimorfismul cauzal, reprezintă în principal un efect al leziunilor măduvei spinării, ce recunoaşte multiple şi diverse cauze, precum: fracturi vertebrale, leziuni ischemice, hematoame medulare lombosacrate, extruziuni ale discurilor intervertebrale etc. Între acestea, extruziunile discurilor intervertebrale constituie cea mai frecventă leziune a măduvei spinării, în special cele ce interesează segmentul/nivelul T11‑L3 şi determină incontinenţa urinară cu golire prin supraplin (prin pierderea capacităţilor neurocontractile ale componentelor responsabile).

Pe aceleaşi coordonate etiologice, atonia vezicală poate fi, de asemenea, atribuită unei destinderi/distensii excesive cronice (permanente şi progresive), provocate de cauze non-neurogene(3,11,15).

În mod obişnuit, distensia vezicală este secundară obstrucţiilor uretrale şi ale colului vezical, ca urmare a perturbării trasmiterii neuromusculare la nivelul muşchiului detrusor.

De asemenea, numeroşi agenţi farmacologici (substanţe medicamentoase) au efecte directe şi indirecte, care perturbă procesul fiziologic de evacuare/golire a vezicii urinare, precum blocanţii canalelor de calciu, agenţii anticolinergici (atropina şi alte vagolitice/spasmolitice) şi opioidele.

În alte situaţii, golirea poate fi afectată de o coordonare defectuoasă (lipsă de coordonare) între contracţia muşchiului detrusor şi relaxarea uretrei.

Spasmele uretrale pot apărea, de asemenea, consecutiv unor fenomene locale, de tip edematos, inflamator, respectiv neoplazic(6,13,17). În aceste situaţii, golirea este caracterizată prin eliminarea iniţială a unui jet urinar ce este rapid atenuat sau oprit, urmând ca următoarele încercări să fie progresiv mai ineficiente/productive, apărând astfel retenţia urinară de tip parţial.

În practica medicală veterinară, din punct de vedere clinic, majoritatea proprietarilor se prezintă atunci când câinele/pisica prezintă polachisurie, încercări repetate de urinare, emisiuni involuntare de urină şi în locuri neobişnuite eliberare de urină (pierderi de urină) când adoptă sau părăsesc decubitul. În stadii mai avansate, respectiv în situaţii extreme, pacienţii prezintă evidentă distensie abdominală, cu alte semne secundare, cum ar fi disapetenţă, vomă, letargie (asociate azotemiei postrenale), obişnuit determinate de această retenţie de urină.

La palparea abdomenului se decelează vezica urinara destinsă, hipo-/atonă, pacientul eliminând urină la simpla palpare a abdomenului posterior (vezicii urinare în stare de plenitudine). În acelaşi sens, proprietarul acuză şi descrie un miros pregnant şi persistent al urinei, din cauza infecţiei urinare secundare (urmare a retenţiei urinare şi a suprainfectării urinei reziduale). În sens fiziopatologic, persistenţa acestei stări, diagnosticul tardiv şi incorect, alături de un management defectuos al retenţiei urinare, pot duce la complicaţii grave precum hidronefroză, pielonefrită şi insuficienţă renală cronică.

Coroborarea datelor anamnestice (alături de istoricul pacientului) cu semnele clinice, în conjuncţie cu rezultatele examenelor imagistice, ajută la stabilirea unui diagnostic de certitudine şi la o abordare terapeutică judicioasă, care să permită un management şi o remediere a afecţiunii pe termen mediu/lung(2,7,16).

Investigaţia ecografică (ecografia aparatului urinar), prin acurateţea informaţiilor obţinute, prin posibilitatea evaluării în dinamică şi în timp real, precum şi prin caracterul neinvaziv atât pentru pacient, cât şi pentru medicul specialist, reprezintă mijlocul de diagnostic de elecţie pentru diagnosticul acestor afecţiuni(4,10,18).

Retenţia urinară, prin etiologia complexă, caracterul progresiv şi uneori ireversibil al leziunilor inductoare şi secundare la nivel vezical, reprezintă o reală provocare pentru capacitatea de recuperare morfologică şi funcţională a pacientului, pentru proprietar, în sensul respectării şi aplicării cu stricteţe şi cu conştiinciozitate a recomandărilor medicale şi, nu în ultimul rând, pentru medicul veterinar specialist, care trebuie să identifice şi să cuantifice complexul cauzal/inductor, modificările şi leziunile existente, în vederedea alcătuirii unui protocol terapeutic modular, pe termen lung, menit a diminua şi amenda/limita disfuncţiile existente(1,8,14).

De asemenea, diagnosticul clinic diferenţial între cele trei tipuri de retenţie urinară (mecanică, spastică şi paralitică) este esenţial în abordarea terapeutică, întrucât intervenţiile terapeutice sunt total diferite în aceste afecţiuni.

În acest cadru, examenul clinic în dinamică şi examenele imagistice (ecografic şi radiologic) sunt de o importanţă capitală, de tip condiţional în modularea curativo-profilactică şi managementul terapeutic individual al cazului de retenţie urinară de tip paralitic(2,9).

Precocitatea şi corectitudinea diagnosticului sunt elementele ce condiţionează şansele posibile şi reale de recuperare funcţională a pacientului(5,12).

Examenul imagistic (care include ecografia și radiografia) permite diagnosticul retenţiei urinare, dar şi cauzele responsabile ale acestei afecţiuni (cu caracter progresiv şi frecvent ireversibil/parţial reversibil).

 

Bibliografie
Vicky Bahr AM, Scapini Mendes D, and de Paula Reis Filho N. Functional neurologic recovery in two dogs diagnosed with severe luxation of the vertebral column. Semina: Ciências Agrárias. 2015;36.2:901-908.
Codreanu MD, Popa AM, Codreanu I, Nae R. Clinical and ultrasound features in dysuric dogs. Agrolife Scientific Journal. 2017 Dec 1;6(2):67-72.
Codreanu MD. Tratat de ultrasonografie veterinară. Editura Medicală, Bucureşti, 2021.
Fischer JR, and India F. Lane. Urinary incontinence and urine retention. Bsava Manual of Canine and Feline Nephrology and Urology. BSAVA Library, 2017;24-36.
Fingeroth JM, William BT. Medical management and nursing care for the paralyzed patient. Advances in Intervertebral Disc Disease in Dogs and Cats. 2015;208-214.
Gernone F, Uva A, Cavalera MA, Zatelli A. Neurogenic Bladder in Dogs, Cats and Humans: A Comparative Review of Neurological Diseases. Animals. 2022;12(23):3233.
Gough A. Paralysis and spinal pain. BSAVA Manual of Canine Practice. BSAVA Library, 2015;186-192.
Henea M-E, Vulpe V, Solcan Gh. Electrostimulation method as treatment of neurological urinary incontinence in dogs and cats. Medicină veterinară. 2018;49..
Kuricova M, Ledecky V, Liptak T. Surgical treatment of spinal cord compression in client owned dogs with different grades of neurological dysfunction. Korean Journal of Veterinary Research. 2016;56.2:113-116.
Lane IF. Diagnosis and Management of Urinary Retention. Veterinary Clinics of North America: Small Animal Practice. 2000;30(1):25–57. .
Cook L, Byron J, Moore S. Urological Sequelae to Acute Spinal Cord Injury in Pet Dogs: A Natural: Disease Model of Neuropathic Bladder Dysfunction. 2019;25(3):205–213Olby NJ, Vaden SL, Williams K, et al. Effect of cranberry extract on the frequency of bacteriuria in dogs with acute thoracolumbar disk herniation: a randomized controlled clinical trial. Journal of Veterinary Internal Medicine. 2017;31.1:60-68.
Rafatpanah B, Vaden SS, Olby NJ. The frequency and clinical implications of bacteriuria in chronically paralyzed dogs. Journal of Veterinary Internal Medicine. 2017;31(6)::1790-1795.
Wesley R. Systematic review and meta-analysis of evidence for the efficacy of acupuncture for musculoskeletal conditions in dogs. 2017 https://atrium.lib.uoguelph.ca/server/api/core/bitstreams/5d202ef6-da88-4a9d-97bf-6679cbf610a6/content..
Teh H. A review of the current concepts in canine urinary tract infections. Australian Veterinary Journal. 2022;100(1-2):56-62.
Tudor N, Codreanu MD. Manual de imagistică veterinară. Editura Printech, Bucureşti, 2023Weese JS, Blondeau J, Boothe D, et al. International Society for Companion Animal Infectious Diseases (ISCAID) guidelines for the diagnosis and management of bacterial urinary tract infections in dogs and cats. Journal of Japanese Association of Veterinary Nephrology and Urology. 2021;13(1):46-63Yayla S, Altan S, Çatalkaya E, et al. Retrospective Evaluation of Spinal Trauma Treatments in 58 Cats and 12 Dogs. International Journal of Veterinary and Animal Research (IJVAR). 2023;6(1):23-27.

SURSA: medichub.ro

Articole Similare

Jan

30

Abordarea clinico-terapeutică în litiaza urinară la câine

Urolitiaza canină reprezintă o afecţiune frecventă a tractului urinar care necesită un diagnostic de certitudine rapid în vederea abordării terapeutice etiotrope, atât medicamentoasă, cât şi chirurgicală. În general, pacienţii canini ulterior diagnosticaţi cu urolitiază se prezintă iniţial cu condiţii clinice grave, cum ar fi hematuria şi obstrucţia uretrală parţială sau completă. Hematuria, polakisuria, stranguria şi disuria sunt semne clinice comune ale afecţiunilor tractului urinar inferior care nu sunt neapărat specifice calculilor vezicali. În rândul pacienţilor canini care prezintă uroliţi, apariţia acestora este greu de identificat, deoarece calculii sunt dificil de palpat, iar rezultatele examenului fizic sunt adesea normale, cu excepţia obstrucţiei uretrale, unde putem presupune cu uşurinţă diagnosticul obstrucţiei din anamneză şi examenul clinic. Într-o altă ordine de idei, hemoleucograma şi analiza biochimică serică sunt de obicei normale, iar semnele clinice nu sunt definitorii. Datele din literatura ştiinţifică indică faptul că hematuria poate apărea la mai mult de 50% dintre pacienţii cu neoplazii ale vezicii urinare, dar şi neoplazii renale sau alte tulburări care pot afecta suprafaţa mucoasei tractului urogenital, cum ar fi infecţiile, inflamaţiile, traumatismele, bolile vasculare şi coagulopatiile. Deşi hematuria este descrisă ca fiind unul dintre cele mai frecvente semne clinice prezente în cazul câinilor cu urolitiază, aceasta poate duce la un diagnostic etiologic greşit ca urmare a cauzelor sale multiple. Astfel, diagnosticul definitiv al urolitiazei nu poate fi pus pe baza istoricului, a semnelor clinice, a hematologiei, a analizei urinei şi a altor constatări decât prin complementarea celor menţionate anterior cu diagnosticul imagistic, în special cel ecografic. Prin urmare, în cazul câinilor cu semne ale tractului urinar inferior, ecografia este esenţială când semnele clinice persistă sau reapar – pe lângă aceasta, unele rase sunt mai susceptibile la urolitiază. Radiografia abdominală cu substanţă de contrast, precum şi ultrasonografia sunt adesea utilizate pentru un diagnostic de certitudine, dar şi pentru localizarea uroliţilor. Radiografia şi/sau ultrasonografia reprezintă etapa iniţială în evaluarea secvenţială a problemelor sistemului urinar. Evaluarea ultrasonografică a sistemului urinar canin s-a dovedit valoroasă în diagnosticarea uroliţilor renali, vezicali şi uretrali şi a defectelor de umplere vezicală cauzate de neoplazii, excepţie făcând afecţiunile uretrei distale. Astfel, totalitatea examenelor paraclinice, clinice, precum şi imagistice cumulate ajută la obţinerea unui diagnostic de certitudine complex, care permite iniţierea unui protocol terapeutic etiotrop şi eficient pentru fiecare caz în parte.

Jan

24

Tabloul clinic şi diagnosticul uveitelor la pisică

Uveitele sunt afecţiuni oculare frecvente la pisică, au etiologie variată şi determină orbire. Uveitele traumatice produse de gheara de pisică sunt unilaterale. În afecţiunile sistemice, uveitele sunt bilaterale. Tabloul clinic este dominat de durere şi diagnosticul clinic este facil, însă diagnosticul etiologic rămâne o provocare.

Jan

02

Abordarea ecografică a retenţiei urinare la câine

Prevalenţa afecţiunilor urinare, în special a retenţiei urinare în cazul pacienţilor canini, impune necesitatea unui protocol, dar şi management terapeutic optim în vederea depistării afecţiunii într-o etapă incipientă, unde complicaţiile sunt minime sau chiar inexistente. Astfel, examenul ecografic reprezintă standardul de aur în depistarea retenţiei urinare atât mecanice, cât şi paralitice, datorită acurateţei, facilităţii, dar şi prin caracterul neinvaziv al procedurii, oferind posibilitatea utilizării prompte a unui management terapeutic optim fiecărui tip de retenţie urinară.

Dec

11

Corelaţii ecografice-histologice ale unor aspecte ale intestinului la câine

Bolile gastrointestinale la carnivorele domestice reprezintă o categorie de afecţiuni frecvent întâlnite, cu cauze infecţioase, metabolice şi neoplazice. Ecografia este o tehnică din ce în ce mai des folosită pentru examinarea pereţilor intestinali, pentru aprecierea grosimii pereţilor, cât şi pentru evaluarea calităţii straturilor intestinale.

Mai multe articole
NEWSLETTER

Inscriete la noutatile noastre

<