Pomeranianul este o rasă canină de talie mică, remarcabilă prin aspectul său distinctiv și comportamentul alert, inteligent și afectuos. Deși foarte apreciat ca animal de companie, acest câine este predispus la multiple afecțiuni asociate morfologiei sale miniaturale și particularităților genetice. Sunt descrise punctual cele mai frecvente patologii întâlnite la această rasă, incluzând afecțiuni dentare (gingivită, parodontită, anomalii de ocluzie), fontanela persistentă și hidrocefalia congenitală, hipoglicemia neonatală, alopecia X, strănutul invers, colapsul traheal, cardiomiopatiile (congenitale și dobândite) și luxația patelară, cu particularitățile fiziopatologice ale rasei. Managementul eficient al acestor afecțiuni presupune o abordare preventivă, monitorizare riguroasă și, în cazurile severe, intervenții chirurgicale sau tratamente farmacologice orientate pe vulnerabilitățile acestei rase, cunoașterea acestora devenind esențială pentru menținerea unei bune calități a vieții și prevenirea complicațiilor sistemice.

Pomeranianul provine din regiunile nord-europene ale fostei Pomeranii (actuale teritorii din Germania și Polonia). Sunt considerați descendenți ai câinilor nordici de tracțiune; ulterior, aceștia au fost selecționați morfologic pentru talia mică (21 cm ± 3 cm), devenind populari în special în rândul aristocrației europene.

Rasa face parte din Grupa 5 FCI (Federația Chinologică Internațională) și se remarcă prin blana deosebită, în special gulerul ca o coamă de leu și coada stufoasă purtată peste spate (figura 1). Cele mai întâlnite culori sunt alb, negru, maro, oranj și crem.

Sunt câini inteligenți, vigilenți, afectuoși și ușor de dresat, dar și sceptici față de străini, ceea ce îi face buni câini de pază pentru familie.

Cu toate că este unul dintre cei mai apreciați câini pentru frumusețea lor, talia mică și selecția genetică pentru atingerea fenotipului actual au condus la o serie de vulnerabilități morfologice și funcționale care au predispus la o întreagă serie de afecțiuni cu caracter patologic, dobândite, respectiv moștenite genetic(6).

Între acestea, cele mai frecvente sunt afecțiunile dentare, fontanela persistentă, hidrocefalia congenitală, hipoglicemia (la pui), alopecia X, strănutul invers, colapsul traheal, diverse cardiomiopatii (inclusiv a ductului arterial persistent), luxația patelară etc.

În cele ce urmează, sunt trecute în revistă cele mai frecvente dintre acestea, cu particularitățile fiziopatologice, clinice, precum și modalitățile de diagnostic și de tratament.

Afecțiunile dentare,frecvent întâlnite la pomeranieni, sunt puse în principal pe seama conformației craniofaciale particulare și taliei reduse.

Acumularea precoce de placă bacteriană și formarea tartrului conduc la apariția gingivitei, care, netratată, poate progresa către parodontită(7). Retracția gingivală secundară inflamației cronice favorizează expunerea rădăcinilor dentare și mobilitatea dinților, cu risc de pierdere prematură (figura 2).

De asemenea, din cauza maxilarului și mandibulei de dimensiuni reduse, sunt descrise frecvent anomalii de ocluzie, cauzate de prognatismul inferior (figura 3), care pot genera o masticație defectuoasă și o igienă orală care predispune la apariția bolii parodontale și a tartrului, cu toate semnele clinice locale și modificările digestive subsecvente

Practic, fără o profilaxie riguroasă și controale stomatologice periodice, indivizii din această rasă cu o asemenea afecțiune dezvoltă complicații care pot afecta nu doar structurile moi și aparatul dentar, ci și starea generală de sănătate (modificări sistemice).

Fontanela deschisăși hidrocefalia sunt afecțiuni frecvent întâlnite și descrise la pomeranieni, dar și la alte rase de talie mică (Chihuahua, Yorkshire Terrier, Shih Tzu și Bichon Maltez). Persistența țesutului conjunctiv sub forma unei membrane care unește osul frontal de oasele parietale (care se impregnează și se osifică prin impregnarea sărurilor de calciu și contribuie la edificarea oaselor bolții craniene în perioada fetală), respectiv a fontanelei, conduce la absența închiderii acesteia (fenomen care se încheie la vârsta de 5-6 luni). Deși majoritatea fontanelelor de dimensiune redusă (sub 1 centimetru) nu cauzează probleme medicale, sunt situații în care acestea pot fi asociate cu afecțiuni neurologice grave, care presupun a fi identificate și investigate(16).

De cele mai multe ori, persistența fontanelei (fontanela deschisă) poate fi asociată cu apariția hidrocefaliei congenitale (afecțiune în care lichidul cefalorahidian se acumulează excesiv la nivelul ventriculilor cerebrali, urmată de creșterea presiunii intracraniene), afecțiune gravă care poate conduce la exitus în primele săptămâni de viață.

Atrag atenția semnele în progresie, dominate de mers nesigur (sau în manej), letargie, convulsii, aspectul disproporționat al capului (aspect de cupolă, în special la pui), tulburări de vedere – strabism ventrolateral bilateral (ochii care par să privească în jos „setting sun sign”) și răspuns slab la stimuli (figura 4).

Intervențiile curative, în funcție de prezența și intensitatea exprimărilor clinice, se bazează pe medicația diuretică (acetazolamidă/furosemid) și cortizonică (prednison), care reduc inflamația și edemul cerebral, iar în cazul apariției crizelor se recomandă anticonvulsivante (fenobarbital) și chiar antibiotice (în cazul infecțiilor asociate). Având frecvent un caracter ereditar, se recomandă excluderea din circuitul reproductiv a indivizilor astfel afectați.

Hipoglicemia la pui este frecventă la pomeranieni, din cauza rezervelor limitate de glicogen hepatic și a necesităților metabolice ridicate, survenind rapid bradipneea și bradicardia, cu consecințe metabolice extrem de severe. Din punct de vedere clinic, acest sindrom se caracterizează prin letargie, adinamie, hiporeflectivitate, hiporeactivitate, modificări ale comportamentului ludic, disapetență (apetit capricios și redus), hipotermie, iar în fazele avansate, ataxie, convulsii și comă(11). Aceste evenimente fiziopatologice, desfășurate în cascadă și cu rapiditate, impun un diagnostic precoce și o intervenție terapeutică susținută și modulată individual, bazată în special pe seruri glucozate parenteral, urmate de administrarea de complexe multivitaminice și suplimentele minerale(13).

Alopecia X, cunoscută și sub denumirea de„boala pielii negre” (black skin disease), reprezintă o dermatopatie de etiologie incomplet elucidată, întâlnită cu predilecție la rasa Pomeranian. Afecțiunea se caracterizează prin pierderea progresivă a părului, hiperpigmentare cutanată și modificări degenerative ale structurii dermoepidermice, în absența altor semne locale și/sau sistemice evidente (figura 5). Datele din literatura de specialitate indică o prevalență mai mare a afecțiunii la masculi, fiind întâlnită și debutând (de obicei) începând cu vârsta de 6 luni. Gradul de pierdere a părului variază, în unele forme evoluând sub forma unei alopecii generalizate (rămânând pe cap și picioare), în altele înregistrându-se o reducere masivă a părului din regiunea cozii, cea dorsală și a trenului posterior.

Diagnosticul se stabilește pe baza anamnezei, a aspectelor clinice coroborate cu rezultatele biopsiei cutanate. În literatura de specialitate sunt descrise numeroase încercări și recomandări terapeutice, în general rezultatele fiind inconstante și cu eficiență redusă(12). Se recomandă sterilizarea, pentru a regla eventualele dezechilibre hormonale inductoare favorizante; dermoabraziunea și microdermoabraziunea, pentru a îndepărta stratul superficial de celule moarte, a stimula regenerarea pielii și a îmbunătăți circulația locală și troficitatea cutanată. De asemenea, melatonina ajută la stimularea regenerării părului în aproximativ 20-40% dintre cazuri, efectul observându-se după 6-8 săptămâni de tratament(10). Aceste recomandări terapeutice vor fi aplicate după excluderea altor cauze posibile ale căderii părului (hipotiroidism, sindrom Cushing). Potrivit unor studii, unii recomandă folosirea trilostanului (tratamentul de fond în hiperadrenocorticism), un inhibitor al biosintezei corticosteroizilor, care poate stimula regenerarea părului în alopecia X (datorită acțiunii sale asupra căilor comune de producere a cortizolului și hormonilor sexuali). În același sens, implantul cu deslorelin (Suprelorin®) a fost recomandat și folosit ca tratament (în primele trei luni, trei sferturi dintre câinii masculi au înregistrat o regenerare a părului) la masculii nesterilizați (cu eficiență semnificativ mai mare decât la cei sterilizați).

Prin etiologia incomplet elucidată, patogeneza complexă și intricată, alopecia X reprezintă o dermatopatie caracterizată prin evoluție cronică și imprevizibilă, generând adesea frustrare atât pentru proprietari, cât și pentru medicii veterinari specialiști. De asemenea, având în vedere etiologia necunoscută, se recomandă excluderea indivizilor astfel afectați din circuitul reproductiv.

Strănutul invers este frecvent întâlnit la indivizii din rasa Pomeranian, din cauza conformației craniofaciale (brahicefalie moderată, proporții reduse ale componentelor tractului respirator superior), factori de predispoziție pentru această afecțiune. Practic, acest sindrom reprezintă un fenomen respirator tranzitoriu, caracterizat printr-o serie de inspirații zgomotoase, spastice și repetate, datorate spasmului musculaturii faringiene și iritației rinofaringelui. Se apreciază că, din punct de vedere fiziopatologic, se produce o obstrucție inspiratorie parțială, tranzitorie, tradusă printr-un flux turbulent al aerului prin căile respiratorii superioare(8).

Acesta este declanșat de stimularea excesivă a receptorilor senzoriali locali, provocată de iritații faringiene (particule de praf, polen, alergeni inhalatori), stimulare mecanică (tragere bruscă de zgardă), infecții respiratorii (rinite virale sau bacteriene), corpi străini intrafaringieni, hiperexcitabilitate neuromusculară (în caz de inflamație cronică), excitare emoțională intensă (stres, bucurie exagerată) etc.

Manifestările strănutului invers sunt distinctive: serie paroxistică de inspirații puternice și zgomotoase, asemănătoare unui „horcăit”, sau dispnee inspiratorie evidentă, extensia gâtului (atitudine ortopneică) și accese de respirație bucală (fără ptialism), contracția mușchilor abdominali în timpul episodului, absența cianozei (în cazurile necomplicate), durata scurtă a episodului (câteva secunde până la maximum câteva minute), urmate de rezoluție spontană, fără intervenție (în marea majoritate a cazurilor). După aceste accese se pot înregistra hipersalivație sau reflexe de deglutiție.

În majoritatea cazurilor, strănutul invers (cu caracter episodic) nu necesită tratament specific. Profilactic, se pot recomanda folosirea de hamuri toracale (în loc de zgărzi), reducerea expunerii la alergeni și iritanți atmos­ferici, menținerea unei bune igiene orale și respiratorii, alături de controale periodice de specialitate, pentru monitorizarea integrității căilor respiratorii.

Totuși, în timpul episodului/crizei se pot recomanda masajul ușor pe regiunea cervicală ventrală (pentru a stimula deglutiția și a întrerupe spasmul) şi acoperirea ușoară a nărilor pentru 1-2 secunde (determinând un reflex de înghițire). Medicamentos se poate interveni (în cazurile frecvente sau severe) cu antihistaminice (de exemplu, difenhidramină, loratadină) în formele alergice, antiinflamatoare (în cazul faringitelor cronice), antibiotice (doar în cazul infecțiilor bacteriene confirmate), foarte rar bronhodilatatoare (doar în cazuri cu colaps traheal asociat).

Tot la nivel respirator, și colapsul traheal reprezintă o afecțiune cu incidență crescută în rasele toy, în special la pomeranieni. Această afecțiune cu caracter degenerativ este caracterizată și dominată de slăbirea și prăbușirea dinamică (colabarea/aplatizarea) a inelelor traheale, asociată cu laxitatea membranei dorsale traheale, fenomene responsabile de obstrucții, de grade și intensități diferite ale căilor respiratorii anterioare.

Exprimarea clinică este dominată de tuse uscată, intensă, paroxistică (adesea descrisă de proprietari ca „sunet de trompetă/tuse de gâscă”), exacerbându-se în timpul efortului fizic, excitațiilor senzoriale externe sau compresiei cervicale. În formele avansate pot apărea dispnee inspiratorie, cianoză și episoade de sincopă.

Diagnosticul se stabilește prin corelarea semnelor clinice cu investigațiile imagistice, în special radiografie toracică în inspirație și expirație, fluoroscopie și traheoscopie (aceasta fiind metoda de elecție pentru stadializare). În funcție de gradul de colabare, colapsul traheal variază de la gradul I (colaps ușor) până la gradul IV (obstrucție aproape completă), cu exprimări și consecințe clinice diferite, care impun abordări terapeutice modulate, în funcție de stadiul afecțiunii(4,15).

Tratamentul este inițial conservator, vizând controlul (diminuarea) tusei, reducerea inflamației (secundare) și menținerea unei greutăți corporale optime. Se recomandă bronhodilatatoare, corticosteroizi în dozele uzuale și, în unele cazuri, antitusive centrale. În formele refractare la tratamentul medical sau în stadiile avansate, este indicată intervenția chirurgicală – montarea de proteze intratraheale (stenturi) sau inele extratraheale, în funcție de localizarea și gradul leziunii(5).

La pomeranieni, colapsul traheal necesită o abordare terapeutică individualizată, cu monitorizare atentă pe termen lung, având în vedere predispoziția de rasă, evoluția progresivă a bolii și impactul semnificativ asupra calității vieții.

La această rasă toy, cardiomiopatiile congenitale și dobândite recunosc o predispoziție crescută pentru diferitele patologii cardiace, dintre care cele mai frecvente sunt boala degenerativă a valvei mitrale, cardiomegalia secundară disfuncției valvulare, hipertensiunea pulmonară și defectele cardiace congenitale (persistența ductului arterial; PDA). În aceste cazuri, manifestările clinice includ tuse cronică, intoleranță la efort, dispnee și episoade de sincopă, diagnosticul impunând examen clinic minuțios, investigații imagistice avansate (radiografie toracică, ecocardiografie) și evaluări electrocardiografice(3).

Managementul terapeutic integrează un tratament medicamentos specific (diuretice, inhibitori ai ECA, inotropi pozitivi) și, în anumite cazuri, intervenții chirurgicale corective(1), prognosticul variind în funcție de severitatea afecțiunii și răspunsul la terapie, subliniind importanța diagnosticării precoce și a monitorizării continue.

O altă vulnerabilitate morfofuncțională importantă, atât de dezvoltare, cât și de uzură (cu caracter progresiv) la Pomeranian, o reprezintă luxația patelară (luxatio patellae), care constă în deplasarea anormală a rotulei din șanțul trohlear femural (cel mai frecvent în plan medial, dar uneori și lateral), conducând la afectarea biomecanicii articulației genunchiului și la tulburări locomotorii funcționale severe.

Din punct de vedere etiopatogenic, recunoaște o componentă congenitală (deficit de conformație, hipoplazie de condili femurali, defecte de inserție a ligamentului patelar), care poate fi agravată de traumatisme repetate sau de uzura articulară progresivă.

Clinic, luxația patelară se manifestă prin claudicație intermitentă (șchiopătare care apare și dispare), mers țopăit (puiul face câțiva pași pe trei picioare, apoi revine la un mers normal), rigiditate articulară, durere la mobilizarea articulației femuro-tibio-patelare şi atrofie musculară secundară (mai ales la cvadriceps) în cazurile cronice(14).

Abordarea curativă a luxației patelare depinde de gradul clinic al afecțiunii și de simptomatologie. Tratamentul conservator (indicat în forme ușoare – grad I sau grad II fără disconfort major) constă în administrarea de antiinflamatoare nesteroidiene (AINS) pentru reducerea inflamației și durerii, suplimente cu condroprotectoare (glucozamină, condroitin sulfat, acid hialuronic oral) – pentru menținerea sănătății cartilajului articular, fizioterapie (pentru întărirea musculaturii cvadricepsului) și hidroterapie (pentru ameliorarea stabilității articulare), alături de controlul strict al greutății corporale (prevenirea obezității pentru a reduce forțajul articular) și limitarea activității fizice intense (evitarea săriturilor, mișcările bruște), în perioadele simptomatice. Cel chirurgical (indicat în forme moderate/severe – grad II simptomatic, grad III sau IV): trochleoplastie (adâncirea șanțului trochlear femural pentru stabilizarea rotulei), transpoziția tuberozității tibiale (reancorarea mecanică a ligamentului patelar pentru alinierea forțelor de tracțiune), sutura capsulei articulare și ­plicaturarea ­capsulară medială/laterală (pentru reechilibrarea tensiunii ligamentare), iar în cazuri grave, osteotomie femurală corectivă (pentru alinierea axului femurului).

Sintetic și concluziv, pomeranianul, deși admirat pentru aspectul său distinctiv și temperamentul vivace, este o rasă canină cu numeroase vulnerabilități medicale asociate dimensiunii reduse și particularităților genetice. Afecțiunile dentare, neurologice, metabolice, dermatologice, respiratorii, cardiace și ortopedice evidențiate în această concisă trecere în revistă reflectă complexitatea îngrijirii necesare și importanța ei, pentru menținerea sănătății indivizilor din această rasă.

De asemenea, diagnosticul precoce, monitorizarea clinică periodică și o abordare terapeutică individualizată sunt esențiale pentru a preveni complicațiile severe și a asigura o calitate optimă a vieții pomeranienilor.

În plus, având în vedere componenta ereditară a multora dintre aceste afecțiuni, selecția riguroasă a exemplarelor pentru reproducție joacă un rol crucial în reducerea prevalenței bolilor genetice în cadrul rasei. Astfel, colaborarea strânsă dintre medicul veterinar, crescător și proprietar devine fundamentul unei îngrijiri responsabile și durabile pentru indivizii din această rasă.  

Bibliografie
1. Buchanan JW. Patent ductus arteriosus: morphology and classification. J Vet Cardiol. 2001;3(1):7–16.
2. Codreanu MD. Medicina internă a animalelor domestice, Editura Printech, București; 2023.
3. Codreanu MD. Tratat de ultrasonografie clinică veterinară, Editura Medicală, București, 2022.
4. Codreanu I. 2022, Tratat de etologie și etopatologie veterinară, Editura Printech, București
5. Fossum TW. Small Animal Surgery. 5th ed. Elsevier; 2018.
6. Gough A, Thomas A, O’Neill D. Breed Predispositions to Disease in Dogs and Cats. 3rd ed. Wiley-Blackwell. 2018.
7. Harvey CE. Management of periodontal disease: understanding the options. Vet Clin North Am Small Anim Pract. 2005 Jul;35(4):819-36, vi. doi: 10.1016/j. cvsm.2005.03.002.
8. King LG. Disorders of the respiratory system. In: Birchard SJ, Sherding RG, editors. Saunders Manual of Small Animal Practice. 3rd ed. Saunders; 2006. p.575–601.
9. Lobprise HB. (Editor). Wiggs’s Veterinary Dentistry: Principles and Practice. 2nd edition. Wiley-Blackwell, 2019.
10. Miller WH., Griffin CE., Campbell KL. (2013). Muller and Kirk’s Small Animal Dermatology (7th ed.). Elsevier Health Science, 2013..
11. Nelson RW, Couto CG. Small Animal Internal Medicine. 6th ed. Elsevier; 2019.
12. Paradis M. Color Dilution Alopecia and Black Hair Follicular Dysplasia. Vet Clin North Am Small Anim Pract. 1994;24(4): 769–779.
13. Peterson ME, Kintzer PP. Hypoglycemia in small breed puppies. Vet Clin North Am Small Anim Pract. 1997;27(1):141–157.
14. Piermattei DL, Flo GL, DeCamp CE. Brinker, Piermattei and Flo’s Handbook of Small Animal Orthopedics and Fracture Repair. 5th ed. Elsevier; 2015.
15. Reinero C, Masseau I. Tracheal collapse in small breed dogs: pathophysiology and diagnostic approach. Vet Clin North Am Small Anim Pract. 2020;50(2):337–350.
16. Vite CH, Dewey CW. Congenital brain diseases. In: Dewey CW, da Costa RC, editors. Practical Guide to Canine and Feline Neurology. 3rd ed. Wiley-Blackwell; 2016. p. 181–202.