Sindromul ovarului remanent este o afecțiune medicală rară care se dezvoltă atunci când în cavitatea abdominală rămâne o porțiune de țesut ovarian funcțional, de cele mai multe ori ca urmare a unei intervenții chirurgicale de rutină. Principalele semne clinice la animalele mici sunt reprezentate de comportamentul specific proestral/estral și de secreția vaginală sangvinolentă. Diagnosticul de certitudine, în cele mai multe cazuri, poate să nu fie atât de ușor de stabilit, ținând cont de variabilitatea modificărilor comportamentale. Diagnosticul trebuie efectuat utilizând un protocol precis, care să permită un diagnostic sigur și neechivoc înainte de orice altă decizie terapeutică. Protocolul de diagnostic utilizat trebuie să ia în considerare principalele caracteristici fiziologice ale fiecărei specii și să permită diagnosticul diferențial față de cele mai importante afecțiuni care pot imita din punct de vedere clinic, cel puțin parțial, simptomele ovarului remanent.
 

Diagnosticul de certitudine în cazul sindromului ovarului remanent la animalele de companie rămâne o provocare din punct de vedere medical, date fiind variabilitatea de exprimare clinică și dificultatea evidențierii structurii tisulare ovariene cu activitate secretorie. De cele mai multe ori, modificările comportamentale specifice ale unui pacient castrat conduc la suspiciunea sindromului ovarului remanent. Astfel, aproape în exclusivitate, stabilirea diagnosticului de suspiciune se bazează doar pe anamneză, istoric medical și modificările clinice, urmând a fi confirmat prin teste de laborator specifice, cum ar fi citologia vaginală sau dozările hormonale.

La cățea, modificările comportamentale caracteristice proestrale/estrale și în mod particular manifestările de pseudogestație la femelele castrate sunt cele care determină stabilirea suspiciunii sindromului ovarului remanent. Semnele clinice asociate modificărilor comportamentale includ sângerări intermitente, atragerea masculilor și, în anumite situații, acceptarea saltului și a intromisiunii, urinări repetate și în cantități mici sau hipertrofia parenchimului mamar.

La pisică, modificările comportamentale pot fi reprezentate de vocalizări frecvente, lordoză, devierea laterală a cozii și atragerea masculilor. Scurgerile vaginale și aglutinarea firelor de păr din regiunea perivulvară sunt modificări nespecifice pentru pisică, dar se poate observa, inconstant, la unele femele, creșterea frecvenței de urinare.

În pofida modificărilor clinice prezentate, diagnosticul sindromului ovarului remanent nu este întotdeauna atât de ușor de stabilit, ținând cont de faptul că intensitatea acestora depinde foarte mult de dimensiunea restului de țesut ovarian funcțional din cavitatea abdominală.

Vaginoscopia poate constitui o tehnică de diagnostic rapid a sindromului ovarului remanent, prin evidențierea aspectului „încrețit” al faldurilor mucoasei vaginale ca urmare a nivelului ridicat al estrogenilor plasmatici. De asemenea, estrogenii induc o permeabilizare temporară a endoteliului vascular vaginal prin creșterea producției de oxid nitric sau prin modularea homeostaziei calciului în endoteliul vascular de la acest nivel. Astfel, prezența secreției sangvinolente, fără leziuni erozive, penetrante sau neoplazice ale peretelui vaginal, poate constitui un indiciu important pentru prezența țesutului ovarian funcțional.

Cea mai bună și simplă tehnică de diagnostic este reprezentată de evaluarea citologiei vaginale. Sub influența hormonilor estrogeni, grosimea epiteliului vaginal crește de la câteva straturi celulare la peste 20 de straturi către finalul proestrului, mărind în acest fel distanța de la capilarele peretelui vaginal până la straturile superficiale celulare. Acest lucru va conduce la accentuarea descuamării epiteliului vaginal, cu modificarea caracteristică a frotiurilor citovaginale, în sensul creșterii numărului de celule intermediare mari și superficiale în detrimentul celulelor bazale și parabazale. De asemenea, fenomenul explică modificările morfologice celulare, cum ar fi cornificarea, contracția nucleară și picnoza, care sunt modificări legate de moartea celulară. În orice caz, modificarea drastică a raportului dintre diferitele tipuri celulare de la nivel vaginal este un fenomen foarte ușor de recunoscut datorită aspectului celular complet diferit. Celulele bazale și parabazale sunt de dimensiuni mici, au formă rotundă până la ovală și prezintă un nucleu mare cu aspect intens bazofil. Celulele intermediare mari au formă oval-rotunjită, contur regulat, neted, raportul nucleu/citoplasmă este în general de 1/2, iar nucleii sunt mai puțin intens bazofili. Celulele superficiale sunt celule epiteliale mari, cu margini neregulate sau angulate, iar nucleul este foarte mic, picnotic, extrem de dens sau palid, imposibil de distins în citoplasma adiacentă.

La pisică, modificările citologiei vaginale sunt mult mai discrete comparativ cu cele de la căţea. În mod constant, pisicile în cursul anestrului prezintă celule intermediare exfoliate alături de rare celule parabazale. Din acest motiv, citologia vaginală la pisică este recomandată când modificările comportamentale specifice estrale au intensitate maximă. Eritrocitele sunt foarte rar observate, deoarece vaginul pisicilor este mult mai puțin vascularizat, iar eritrodiapedeza este un fenomen fiziologic slab exprimat la această specie.

Dozarea steroizilor ovarieni, estrogeni și progesteron, poate fi utilizată pentru evaluarea prezenței țesutului ovarian funcțional. La cățelele complet ovariectomizate, nivelul estrogenilor plasmatici trebuie să se mențină sub valoarea de 10 pg/ml, iar cel al progesteronului, sub 0,2 ng/ml. Pentru acuratețea rezultatelor bazate pe dozarea nivelului de progesteron se recomandă ca testarea să fie realizată la câteva zile după dispariția semnelor clinice proestrale/estrale, ținând cont de faptul că la această specie ovarul este singura sursă de progesteron. La pisică, valoarea estrogenilor plasmatici nu trebuie să depășească 8 pg/ml, iar progesteronul seric nu ar trebui să fie detectat. La pisicile ovariectomizate, valoarea de diagnostic a progesteronului este relativă, ținând cont că ovulația și, respectiv, formarea țesutului luteal sunt condiționate de actul coital. Aceasta constituie un indicator solid al prezenței țesutului ovarian doar dacă valoarea progesteronului se menține peste limita de 1 ng/ml.

Testele de stimulare hormonală sunt o altă alternativă interesantă pentru evaluarea prezenței țesutului ovarian funcțional. Aceste teste se bazează pe utilizarea hormonului de eliberare a gonadotropinei (Gn-RH) sau a gonadotropinei corionice umane (hCG) în cursul fazei foliculare (perioada manifestărilor clinice proestrale/estrale). Acești hormoni vor induce ovulația atât la cățea, cât și la pisică, determinând formarea corpului galben și creșterea nivelului de progesteron. La cățea, atât stimularea bazată pe Gn-RH, cât și pe hCG a fost descrisă. Studii recente au demonstrat faptul că administrarea a 10 µg/kg de Gn-RH, pe cale intravenoasă, poate fi utilizată cu succes pentru confirmarea țesutului ovarian remanent. Se recoltează o probă de sânge înainte și apoi la 90 de minute după administrarea Gn-RH, pentru evaluarea nivelului seric al estradiolului. Dacă în cavitatea abdominală este prezent țesut ovarian funcțional, nivelul seric de estradiol va scădea, în timp ce nivelul de progesteron va crește în urma stimulării hormonale. Totuși, trebuie ținut cont de faptul că, la cățeaua intactă, administrarea de Gn-RH în cursul anestrului va crește concentrația plasmatică de LH și implicit de estradiol, în special în cursul anestrului târziu. La pisică, cel mai frecvent se utilizează pentru testul de stimulare hCG în doză de 250 UI pe cale intramusculară, în cursul perioadei presupus estrale. Evaluarea nivelului seric al progesteronului se va realiza la 1-3 săptămâni după administrarea hCG și este considerat pozitiv dacă valoarea concentrației serice de progesteron depășește 2 ng/ml.

Dozarea AMH (hormon antimüllerian) reprezintă cea mai nouă și cea mai fidelă posibilitate de diagnostic al țesutului ovarian funcțional remanent. AMH este produs în totalitate doar de celulele granuloasei foliculare și, drept urmare, măsurarea valorii acestui hormon poate fi utilizată pentru a diferenția femelele intacte de cele complet ovariectomizate. De regulă, un rezultat pozitiv al AMH la femelele ovariohisterectomizate constituie un element de diagnostic cert pentru prezența țesutului ovarian funcțional, dar, în aceeași măsură, un rezultat negativ, în special la cățea, nu exclude cu certitudine prezența țesutului ovarian funcțional. La ora actuală, dozarea AMH împreună cu dozarea progesteronului se consideră standardul de aur pentru evaluarea și diagnosticul țesutului ovarian remanent.

Diagnosticul diferențial al sindromului ovarului remanent la cățea și la pisică trebuie realizat în primul rând cu afecțiunile care favorizează sângerările vaginale, indiferent de tiparul de manifestare. Cel mai frecvent, astfel de situații pot fi întâlnite în cazul vaginitelor, neoplasmelor vaginale, traumatismelor vaginale penetrante, inclusiv corpii străini care pot pătrunde la acest nivel, sau al tulburărilor de coagulare. De regulă, citologia vaginală este suficientă pentru a exclude influența estrogenică la nivel vaginal. Evidențierea unei populații celulare predominant superficiale (70-90%), cornificate, constituie o modificare patognomonică pentru animalele în proestru/estru.

Hiperadrenocorticismul este o afecțiune sistemică a cărei simptomatologie clinică poate include polidipsie și poliurie și, în anumite situații, manifestări nespecifice în sfera genito-urinară. Deși glandele suprarenale au capacitatea de a secreta hormoni steroizi, episoadele cu niveluri ridicate ale acestor hormoni, capabile să inducă apariția semnelor clinice de proestru/estru, sunt extrem de rare la animalele de companie. Studiile realizate au evidențiat faptul că, la anumite cățele ovariohisterectomizate, administrarea de ACTH are capacitatea de a determina creșterea nivelului progesteronului seric la peste 2 ng/ml.

În concluzie, deși principalele semne clinice ale sindromului ovarului remanent atât la cățele, cât și la pisici coincid în marea majoritate a cazurilor cu semnele clinice de la femelele necastrate în perioada de proestru/estru, o serie întreagă de tehnici de diagnostic pot fi utilizate pentru creșterea acurateței și stabilirea diagnosticului diferențial.