Articole

Sănătatea animalelor de fermă –  o provocare permanentă pentru medicii veterinari

Erysipelothrix rhusiopathiae este un microorganism Gram-labil care afectează o gamă largă de vertebrate. Deşi porcul este principala specie infectată, literatura de specialitate raportează o incidenţă crescută şi în rândul păsărilor şi rumegătoarelor, mai frecvent în sistem de creştere de tip free-range. Imunoprofilaxia cu tulpini atenuate sau cu vaccinuri subunitare este principalul mijloc de prevenire a erizipelului, vaccinarea preventivă fiind o practică curentă în fermele de suine, păsări şi rumegătoare. În schimb, pentru terapia infecţiei, se impune reconsiderarea utilizării serurilor hiperimune, având în vedere emergenţa fenomenului de rezistenţă la antimicrobiene semnalat şi în cazul Erysipelothrix rhusiopathiae.

Pentru controlul epidemiilor de pestă porcină africană (PPA) au fost realizate studii şi au fost testate numeroase formule vaccinale încă din a doua jumătate a secolului XX, la prima incursiune a virusului în afara continentului african. Formulele de vaccinuri inactivate, preparate din extract tisular sau virus de cultură şi adjuvantate, nu au oferit satisfacţie în ceea ce priveşte efectul protector şi limitarea circulaţiei tulpinilor sălbatice. Studiile au fost reluate după debutul epidemiei, în 2007. Cercetările au investigat efectul protector al unor produse preparate din tulpini virale vii atenuate spontan sau prin manipulare genetică, vaccinuri subunitare, cu ARNm, cu ADN sau cu vector viral; formulele testate până în prezent nu au oferit o protecţie eficientă şi fiabilă, numai câteva rapoarte indicând o oarecare protecţie faţă de infecţia de control. Dificultăţile înregistrate în realizarea acestui vaccin sunt în mare măsură cauzate de incompleta cunoaştere a factorilor de virulenţă şi a relaţiei lor cu cei imunogeni, precum şi a cunoştinţelor limitate asupra relaţiei virus-animal-gazdă. Experienţa primei epidemii europene de pestă porcină africană a generat noi standarde pe care trebuie să le îndeplinească un vaccin destinat controlului PPA: vaccinul trebuie să satisfacă cerinţele de siguranţă faţă de doza vaccinală, administrările repetate ale dozei vaccinale, administrarea de multiple doze (supradozare), să prezinte stabilitate genetică, să împiedice excreţia virală şi să asigure efectul protector.

Toxina epsilon (ETX) este sintetizată de tulpinile Clostridium perfringens de tip B şi D, care cauzează enterotoxemie, o afecţiune letală cu un efect semnificativ asupra dezvoltării sectorului zootehnic, în special în rândul ovinelor. Toxina epsilon aparţine grupului toxinelor formatoare de pori de tip aerolizină. Deşi ETX prezintă similitudini cu toxinele din această familie, efectul letal este indus de doze mai mici, respectiv DL50 pentru şoareci fiind de 100 ng/kg. ETX este considerată un potenţial agent de bioterorism şi a fost clasificată ca agent biologic de categoria B de către Centrul pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor (CDC) din Statele Unite. Protoxina este convertită într-o toxină activă prin scindare proteolitică efectuată de proteaze specifice. ETX este absorbită şi acţionează local în intestine, iar ulterior se leagă şi induce leziuni în alte organe, inclusiv rinichi, pulmoni şi sistemul nervos central. Relevanţa acestei toxine pentru medicina veterinară, precum şi potenţialul utilizării ETX ca armă biologică au captat interesul cercetătorilor, generând un volum considerabil de studii dedicate investigării ETX.

Identificarea agenţilor patogeni este esenţială pentru menţinerea siguranţei alimentare, ajutând la descoperirea surselor de contaminare şi la protejarea sănătăţii publice. Sursele de contaminare în alimente sunt diverse şi pot apărea pe parcursul întregului lanţ alimentar, de la producţie la distribuţie. Rezistenţa la antibiotice observată la unii agenţi patogeni reprezintă un risc semnificativ pentru sănătatea publică, subliniind nevoia unor strategii stricte pentru gestionarea utilizării antibioticelor în producţia alimentară şi importanţa efectuării profilului de rezistenţă la antimicrobiene. Măsurile preventive bazate pe evaluarea diversităţii microbiologice şi pe identificarea riscurilor pot reduce contaminarea alimentelor şi îmbunătăţi siguranţa alimentară. Monitorizarea continuă şi adaptarea practicilor din industria alimentară la noile descoperiri microbiologice sunt esenţiale pentru a menţine un lanţ alimentar sigur şi a limita riscurile microbiologice. Respectarea normelor de igienă şi calitate trebuie îmbunătăţită constant pentru a asigura conformitatea produselor alimentare cu standardele de sănătate publică şi pentru a preveni riscurile de contaminare.

Biosecuritatea reprezintă baza profilaxiei bolilor infecţioase pentru segmentul de creştere a animalelor de rentă, îndeosebi pentru creşterea în sistem intensiv, dar nu exclusiv, care are drept scop reducerea riscului introducerii, dar şi al difuzării agenţilor patogeni într-un efectiv de animale. Prevenţia bolilor infecţioase reprezintă un obiectiv major, sănătatea animalelor fiind primordială, atât prin prisma beneficiilor economice, cât şi prin impactul asupra sănătăţii umane.
Ferma de reproducţie a suinelor reprezintă una dintre categoriile cu risc ridicat, ceea ce impune elaborarea şi implementarea unor măsuri atât tehnice, cât şi de natură administrativă, în vederea eliminării şi/sau a reducerii riscului de introducere şi răspândire a agenţilor patogeni majori pentru porcinele de reproducţie, a purceilor nou-născuţi şi a celor sugari.

Anemia, ca sindrom plurifactorial, este frecvent întâlnită în patologia animalelor de rentă, în special cu origine nutriţională şi mai rar cu diverse alte cauze (afecţiuni sistemice sau de organ). Este definită ca o scădere a numărului de globule roşii (hematii), a hematocritului şi, respectiv, a concentraţiei hemoglobinei. Consecinţele fiziopatologice şi clinice sunt în strânsă concordanţă cu severitatea anemiei şi mecanismul inductor, traduse prin paloarea mucoaselor, slăbiciune, tahicardie şi/sau tahipnee şi, indirect, prin reducerea indicilor productivi şi reproductivi. Anemiile nutriţionale/carenţiale sunt frecvent întâlnite în creşterea intensivă, având repercusiuni economice deloc de neglijat, iar cunoaşterea şi aplicarea principiilor curativo-profilactice la vârstele de maximă vulnerabilitate reduc considerabil incidenţa şi impactul economic defavorabil.

Neurotoxicitatea este efectul direct sau indirect al substanţelor chimice care perturbă sistemul nervos al oamenilor sau animalelor. Substanţele neurotoxice acţionează prin modificarea capacităţii sistemului nervos central (SNC) de a genera şi/sau transmite excitaţia către sistemul nervos periferic prin afectarea capacităţii de funcţionare normală a propriilor componente structurale fundamentale (neuroni, nervi, celule gliale şi sinapse) şi de sinteză a neurotransmiţătorilor. Cele mai importante coordonate de diagnostic în intoxicaţii sunt reprezentate de debutul brusc al semnelor clinice, compatibilitatea acestora şi, în special, sursa de expunere sau accesul la toxice/toxine. 

În ultimii ani există un interes tot mai crescut privitor la explorarea îndeaproape a microbiomului gastrointestinal al pacienţilor canini şi felini. Microbiomul este alcătuit din peste 500 de specii de bacterii, virusuri, miceţi şi archea. Acest articol are scopul de revizui şi prezenta cercetări recente şi descoperiri privind microbiomul digestiv şi rolurile sale într-o serie de funcţii ale organismului precum: homeostazia metabolismului, protecţia împotriva patogenilor, educarea răspunsului imunitar, sinteza şi/sau facilitarea sintezei unor nutrienţi-cheie pentru sănătate, menţinerea sănătăţii psihice, obezitatea, afecţiunile dermatologice, cardiologie, nefrologie.

La purceii sugari, în primele zile de viaţă, neoglucogeneza şi lactoza reprezintă singurele surse de carbohidraţi, ceea ce predispune la hipoglicemie, în corelaţie cu un aport necorespunzător/insuficient de colostru/lapte, fiind responsabile de apariţia acestui status patologic. Diagnosticul precoce şi un tratament susţinut pot permite o recuperare favorabilă şi rapidă a pacienţilor afectaţi.