Aspecte clinice şi radiografice în panosteita câinilor

Clinical and radiographic aspects of panosteitis in dogs

Niculae Tudor

First published: 25 mai 2022

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

DOI: 10.26416/PV.36.2.2022.6437

Abstract

Panosteitis is a disease of the bone marrow of the long bones of the limbs, with a still unknown etiology, which affects young dogs (2-12 months old) belonging to large breeds. It is characterized by unilateral lameness with spontaneous occurrence, without being incriminated a recent trauma, with intermittent and cyclic evolution. Over time, the clinical signs regress spontaneously in the affected limb and appear in the broad limb. The radiographic examination reveals the presence of an endosteal reaction, with areas of increased opacity in the medullary canal of the long bones, with diffuse or well-circumscribed appearance, with focal or multifocal, monoostotic or polyostotic distribution. In some cases, endosteal changes are accompanied by a homogeneous periosteal reaction. Radiographic changes disappear over time, with the bone returning to its original appearance. The treatment is symptomatic.
 

Keywords

dog, medullary canal, endosteal reaction, spontaneous lameness

Rezumat

Panosteita este o afecţiune a măduvei osoase a oaselor lungi, cu etiologie încă necunoscută, ce afectează câinii tineri (2-12 luni) aparţinând raselor de talie mare. Se caracterizează prin şchiopătură unilaterală cu apariţie spontană, fără să fie incriminat un traumatism recent, cu caracter intermitent şi evoluţie ciclică. Cu timpul, semnele clinice regresează spontan în membrul afectat şi apar la alt membru. Examenul radiografic evidenţiază prezenţa unei reacţii endosteale, exprimată prin zone cu opacitate crescută la nivelul canalului medular al oaselor lungi, cu aspect difuz sau bine delimitat, cu distribuţie focală sau multifocală, monoostotică sau poliostotică. În unele situaţii, modificările endosteale sunt acompaniate de o reacţie periostală omogenă. Modificările radiologice dispar în timp, osul revenind la aspectul iniţial. Tratamentul este simptomatic.    
 

Cuvinte cheie

câine canal medular reacţie endosteală şchiopătură spontană

Introducere

Paneosteita este o afecţiune inflamatorie a canalului medular al oaselor lungi, cu apariţie spontană, autolimitantă, întâlnită obişnuit la câinii tineri. În literatură este cunoscută sub diverse denumiri, cum ar fi „panosteită eozinofilică”, „osteomielită juvenilă”, „osteomielita cronică a Ciobănescului German”, „osteomielita sclerozantă” sau „enostoză” (Schawalder şi col., 2002a; Dycus, 2020). În general, afectează tineretul canin cu vârsta cuprinsă între 2 şi 12 luni. Deşi este considerată o afecţiune juvenilă, au fost semnalate cazuri de boală şi la pacienţi cu vârsta mai mare (uneori până la 5-7 ani) (Trostel şi col., 2003; Kieves, 2021).

Poate afecta orice rasă, însă s-a observat o prevalenţă mai ridicată în rândul tineretului canin aparţinând raselor grele şi cu talie mare (Ciobănesc German, Basset, Saint Bernard, Airedale Terrier, Doberman, Dog German, Ogar Afgan, Cocker Spaniel, Setter Irlandez, Labrador Retriever, Mastiff, Rottweiler, Shar Pei, Metis etc.) (Dycus, 2020; Kieves, 2021). În plus, studii anterioare au evidenţiat faptul că masculii sunt afectaţi într-o proporţie mult mai mare comparativ cu femelele (4:1) (Stead şi col., 1983; LaFond şi col., 2002), iar la acestea din urmă apariţia afecţiunii a fost asociată cu primul estru.

Etiopatogeneză

Etiologia bolii este încă incomplet elucidată, fiind implicate mai multe cauze. Se suspicionează o origine infecţioasă (cu punct de plecare o infecţie amigdaliană), intervenţia unor virusuri, o origine hormonală, predispoziţie ereditară, tulburări vasculare pasagere, reacţii alergice, tulburări metabolice şi chiar migraţii parazitare (Schawalder şi col., 2002b; De Camp şi col., 2016), însă nu au fost identificate dovezi suficiente care să susţină ipotezele amintite.

În general, se consideră a fi o afecţiune osoasă inflamatorie dobândită, produsă de cauze nedeterminate şi care afectează diafiza şi metafizele oaselor lungi (Trostel şi col., 2003), deşi histologic nu s-au evidenţiat semne de inflamaţie acută sau cronică (Kieves, 2021). Modificările primare au loc la nivelul măduvei oaselor lungi. Iniţial, afecţiunea se caracterizează prin degenerarea adipocitelor medulare din apropierea orificiului arterei nutritive a osului. Se produc o proliferare vasculară şi o congestie în interiorul osului, acompaniată de apariţia unui edem care determină creşterea presiunii intraosoase (Stead şi col., 1983). Ca atare, în zona afectată se produce o alterare a troficităţii, cu apariţia unor condiţii metabolice neadecvate ce conduc la procese inflamatorii locale (Schawalder şi col., 2002b). Ulterior, are loc o proliferare a celulelor reticulare fibroblastice ale stromei măduvei osoase care încep să organizeze edemul prezent, pentru ca ulterior ele să sufere procese de metaplazie osoasă (Trostel şi col., 2003). Astfel că, în interiorul cavităţii medulare, se produce ţesut osos trabecular nou, formând zone care se calcifică şi se extind către faţa internă a corticalei diafizare. Acest răspuns endosteal se continuă proximal şi distal în interiorul canalului medular diafizar, către metafize. În momentul în care congestia vasculară şi edemul se diminuează, osteoclastele încep să elimine reacţia endosteală, în sens invers producerii sale, adică de la nivelul metafizelor către diafiză, respectiv către orificiul arterei nutritive a osului (Trostel şi col., 2003). În felul acesta, osul nou va fi resorbit şi remodelat, restabilindu-se aspectul iniţial al măduvei.

Tablou clinic

Semnul clinic predominant în panosteită este şchiopătura unilaterală, cu apariţie spontană şi caracter intermitent, fără să fie incriminat un traumatism recent. În plus, animalele sunt letargice şi prezintă inapetenţă (Bergh, 2015). Gradul şchiopăturii variază de la uşor la sever, animalul fiind incapabil de a merge (Dycus, 2020). Pe parcursul bolii, şchiopătura poate afecta unul sau mai multe membre. Evoluţia bolii este ciclică, în sensul că animalul prezintă şchiopătură la un membru pentru o anumită perioadă, după care semnul regresează spontan, pentru ca apoi să apară la alt membru (Pollard şi Phillips, 2018). Ciclul se manifestă la un interval de 2-3 săptămâni, cu episoade de şchiopătură mai scurte ca durată şi cu un interval din ce în ce mai mare între episoade, pe măsură ce animalul înaintează în vârstă.

Examenul fizic evidenţiază un disconfort asociat cu durere la palpare. Însă palparea trebuie efectuată corespunzător, în sensul aplicării presiunii direct pe raza osoasă şi nu doar pe musculatura adiacentă (Schawalder şi col., 2002a). Un examen fizic şi ortopedic amănunţit este important, deoarece şi alte afecţiuni ortopedice ale tineretului canin (cum ar fi osteocondroza, osteodistrofia hipertrofică şi osteomielita) pot fi acompaniate de şchiopătură şi sensibilitate la palpare (Bergh, 2015). Istoricul pacientului relevă apariţia spontană a şchiopăturii, cu prezenţa unor episoade de hipertemie intermitentă, abatere şi anorexie. Uneori, consecutiv persistenţei bolii, se poate observa o uşoară atrofie musculară, secundară durerii şi nefolosirii membrului afectat. În general, semnele clinice se remit total după 18-20 de luni.

Diagnostic

Diagnosticul bolii se realizează pe baza istoricului pacientului, examenului clinic şi a datelor examenului radiografic. Modificările radiografice apar mai tardiv comparativ cu semnele clinice, fiind reprezentate de apariţia unei reacţii endosteale exprimate prin zone radio‑opace, difuze sau delimitate, la nivelul canalului medular al oaselor lungi (ulna – 42%, radiusul – 25%, humerus – 14%, femurul – 11%, tibia – 8%) (Dycus, 2020; Kieves, 2021), dar şi la nivelul oaselor scurte (metacarpiene) (Stead şi col., 1983). Poate evolua ca modificare mono-ostotică (solitară), afectând o singură rază osoasă, sau poliostotică (multifocală), afectând în acelaşi timp mai multe oase ale aceluiaşi membru (Pollard şi Phillips, 2018).

Modificările radiografice se prezintă într-o gamă variată de semne, în funcţie de momentul evolutiv al bolii. Boala prezintă trei faze (una precoce, una mijlocie şi una tardivă), din care prima fază este greu de surprins radiografic (Pollard şi Phillips, 2018; Kieves, 2021). Deşi poate afecta orice parte a diafizei unui os lung, de cele mai multe ori procesul debutează în apropierea orificiului arterei nutritive diafizare. Semnul iniţial este reprezentat de o scădere a opacităţii canalului medular în jurul orificiului arterei nutritive a osului (faza 1). Apoi, se produce o creştere focală a opacităţii endostului, rezultând zone bine delimitate în canalul medular, cu opacitate similară corticalei diafizare. Pe măsură ce boala evoluează, leziunile osoase progresează, focarele cu opacitate crescută fuzionează, transformându-se în focare cu aspect neuniform, difuz, cu tendinţă de extindere pe o zonă cât mai mare din canalul medular diafizar (faza a doua) (figurile 1 şi 2). Periostul din apropierea zonelor afectate poate deveni evident, constatându-se o reacţie periostală omogenă, fenomen observat la 15-50% din cazuri (Trostel şi col., 2003; Kieves, 2021). Ulterior, se constată că zonele din canalul medular îşi diminuează opacitatea şi dispar, astfel că, din punct de vedere radiografic, osul îşi recapătă aspectul iniţial (faza a treia) (Tudor şi Vlăgioiu, 2015). Examenul radiografic este necesar atât pentru confirmarea diagnosticului, cât şi pentru excluderea altor afecţiuni osteoarticulare. Diagnosticul diferenţial se face cu alte osteopatii ale tineretului, caracterizate prin şchiopătură şi sensibilitate osoasă, cum ar fi osteodistrofia hipertrofică, hiperparatiroidismul secundar nutriţional, rahitismul, osteomielita etc.

Figura 1. Ciobănesc German, M, 11 luni. Incidenţă mediolaterală, membrul anterior drept. Zone cu opacitate crescută în canalul medular, cu aspect difuz în treimea proximală şi mijlocie a radiusului. Opacitate crescută cu aspect difuz în canalul medular, în treimea mijlocie a ulnei

Figura 2. Doberman, M, 6 luni. Incidenţă mediolaterală, membrul posterior stâng. Zone de opacitate crescută, cu aspect neomogen în canalul medular, în treimea mijlocie a femurului şi treimea proximală a tibiei

Prognostic

Prognosticul este favorabil. Episoadele de şchiopătură se manifestă între 2 şi 4 săptămâni şi pot dura până în jurul vârstei de 2 ani, după care semnele se remit complet, nefiind urmate de sechele. Însă este necesară o informare corespunzătoare a proprietarilor despre evoluţia ciclică a bolii şi posibilele recidive. Pe măsură ce animalele înaintează în vârstă, severitatea episoadelor se reduce (Dycus, 2020).

Tratament

Panosteita este o afecţiune autolimitantă şi se rezolvă de la sine. În lipsa unui tratament specific, se recurge la aplicarea unui tratament simptomatic, de susţinere a pacientului (Trostel şi col., 2003). Obişnuit, se recomandă administrarea de medicamente antiinflamatorii nesteroidiene, în funcţie de evoluţia bolii.  

Bibliografie

Bergh MS. Panosteitis. Clinician’s Brief. 2015;10-11.

DeCamp CE, Johnston SA, Déjardin LM, Schaefer SL. Disease Conditions in Small Animals. In: DeCamp CE, Johnston SA, Déjardin LM, Schaefer SL (editors), Brinker, Piermattei and Flo’s Handbook of Small Animal Orthopedics and Fracture Repair, 5th edition, St Louis (MO): Elsevier. 2016;821-837. 

Dycus D. It’a puppy, what could possibly go wrong? Developmental orthopedic conditions. Conference Proceedings – Fetch Virtual dvm360 Conference, November 12-14, 2020;255-260.

Kieves NR. Juvenile Disease Processes Affecting the Forelimb in Canines. Vet Clin Small Anim. 2021;51:365-382.

LaFond E, Breur GJ, Austin CC. Breed susceptibility for developmental orthopedic diseases in dogs. JAAHA. 2002;38:467-477.

Pollard RE, Phillips KL. Orthopedic Diseases of Young and Growing Dogs and Cats. In: Thrall DE (editor), Textbook of Veterinary Diagnostic Radiology, 7th edition, St. Louis (MO): Elsevier. 2018; 348-365. 

Schawalder P, Andres HU, Jutzi K, Stoupis C, Bösch C. Die Panostitis beim Hund - eine kryptogenetische Skeletterkrankung im Blickwinkel einer neuen ätiopathogenetischen Hypothese. Teil 1: Klinische und diagnostische Aspekte. SAT Schweiz Arch für Tierheilk. 2002a;144:115-130.

Schawalder P, Andres HU, Jutzi K, Stoupis C, Bösch C. Die Panostitis beim Hund - eine kryptogenetische Skeletterkrankung im Blickwinkel einer neuen ätiopathogenetischen Hypothese. Teil 2: Biochemische Aspekte und Untersuchungen. SAT Schweiz Arch für Tierheilk. 2002b;144:163-173.

Stead AC, Stead MCP, Galloway FH. Panosteitis in dogs. J Small Anim Pract. 1983;24:623-635.

Trostel CT, Pool RR, McLaughlin RM. Canine Lameness Caused by Developmental Orthopedic Diseases: Panosteitis, Legg-Calvé-Perthes Disease, and Hypertrophic Osteodystrophy. Compendium. 2003;25(4). 

Tudor N, Vlăgioiu C. Radiologie veterinară – aparatul locomotor. Ed. Ars Docendi, Bucureşti. 2015;78-79.

Sursa: www.medichub.com