Mamita la vacile de lapte reprezintă una dintre cele mai frecvente afecţiuni care periclitează sănătatea animalelor şi producţia de lapte, fiind cauzată de o varietate de agenţi patogeni şi influenţată de factori de management şi de mediu. Studiile recente au evidenţiat o creştere semnificativă a incidenţei mamitelor nespecifice, cauzate de bacterii din mediul înconjurător, cum ar fi Escherichia coli, Klebsiella pneumoniae şi Streptococcus uberis. Mamitele pot fi clasificate în clinice, subclinice şi cronice, fiecare tip având caracteristici specifice ale inflamaţiei şi modificări ale laptelui. Controlul eficient al mamitei include implementarea unui plan de gestionare în cinci puncte şi utilizarea unor metode de diagnostic eficiente. Printre tehnicile de diagnostic disponibile se numără ultrasonografia, analiza gazelor sanguine, testul California Mastitis Test (CMT) şi termografia infraroşie (IRT), toate acestea având avantaje şi limitări specifice. Analiza gazelor sanguine, deşi utilă pentru evaluarea stării clinice, poate fi influenţată de factori externi şi nu poate înlocui metodele de diagnostic microbiologic. Testele on-farm, cum ar fi CMT şi IRT, permit detectarea rapidă a mamitelor subclinice, în timp ce testele de laborator, cum ar fi cultura bacteriologică şi PCR, oferă o identificare precisă a patogenului. În cercetările viitoare, se pune accent pe dezvoltarea de tehnologii inovatoare pentru diagnosticarea timpurie a mamitei, identificarea biomarkerilor moleculari şi reducerea utilizării antibioticului prin tratamente personalizate şi bazate pe teste de sensibilitate. Aceste direcţii vor contribui la o gestionare mai eficientă a mamitelor şi la îmbunătăţirea sănătăţii şi productivităţii vacilor de lapte.

De foarte mulţi ani, studiile asupra mamitelor vacilor de lapte s-au concentrat asupra rolului general al managementului fermei, evidenţiind rolul esenţial al mediului de viaţă (sistemul de întreţinere, tipul de aşternut etc.), tipului de nutriţie şi procedurilor tehnologice (în special tehnologia de muls) asupra incidenţei acestei afecţiuni.

Varietatea agenţilor patogeni care determină apariţia infecţiilor mamare a crescut în paralel cu schimbarea practicilor şi sistemelor de management al efectivelor. Activitatea de control, cunoscută sub denumirea de „planul în cinci puncte” , s-a dovedit în mare măsură de succes în reducerea incidenţei mamitelor cu agenţi infecţioşi specifici, în special cu S. agalactiae sau S. aureus, în special ca urmare a promovării terapiilor specifice în perioada repausului mamar şi a unui control atent al procedurilor de muls.

Cu toate acestea, la ora actuală este recunoscută creşterea incidenţei mamitelor nespecifice la vacile de lapte, determinate de germeni patogeni din mediu, în special bacterii din genul E. coli (Escherichia coli, Klebsiella pneumoniae), Streptococcus uberis sau Enterococcus spp. Aşa cum a fost raportat de numeroase studii, peste 200 de agenţi patogeni, atât Gram-pozitivi, cât şi Gram-negativi, au fost identificaţi ca agenţi patogeni responsabili de declanşarea procesului infecţios mamar. Cu toate acestea, doar câteva microorganisme sunt izolate din focarele mamitice în mod frecvent şi considerate responsabile de dezvoltarea infecţiilor mamare (tabelul 1).

Mamita contagioasă apare prin contact direct între vaci sau prin intermediul echipamentului de muls sau a mediului contaminat cu agenţi patogeni specifici. Aceasta este o formă de mamită care se transmite uşor între animale.

Mamita de mediu este cauzată de agenţi patogeni care se află în mediu, cum ar fi fânul, aşternutul sau apa contaminată. Acest tip de mamită este adesea asociat cu condiţii de mediu nefavorabile, cum ar fi umiditatea sau temperaturile extreme, şi cu igiena precară.

Ţinând cont de intensitatea procesului inflamator, mamitele vacilor de lapte se clasifică în trei categorii principale: mamite clinice, subclinice şi cronice. Mamitele clinice se caracterizează prin modificări inflamatorii vizibile ale ţesutului mamar împreună cu modificarea caracteristică a laptelui (tabelul 2).

Pe lângă agenţii patogeni, reacţia inflamatorie a ugerului poate fi cauzată şi de factori care sunt asociaţi direct cu organismul vacii. Aceşti factori includ prezenţa sau absenţa mecanismelor imunitare naturale, faza de lactaţie, factorii de stres sau caracteristicile morfologice ale ugerului şi mameloanelor.

Prin urmare, metode de diagnostic precis şi rapid pentru supravegherea continuă a efectivelor de animale sunt absolut necesare, ideal cu posibilitatea identificării concomitente a agenţilor patogeni implicaţi. Un test de diagnostic cu sensibilitate şi specificitate ridicate este esenţial pentru monitorizarea precisă a efectivelor de animale şi minimizarea implicaţiilor medicale şi economice.

Din păcate, acest deziderat la ora actuală poate fi atins doar prin coroborarea atentă a mai multor tehnici de diagnostic on-farm şi on-lab.

Metode de diagnostic on-farm

Ultrasonografia este o metodă neinvazivă pentru diagnosticarea diferitelor afecţiuni la rumegătoare, ajutând la identificarea prezenţei leziunilor sau a modificărilor parenchimului mamar şi a tetinei. Examinarea ecografică a parenchimului glandei mamare la rumegătoare se realizează, în principal, prin contact direct (ecografie transcutanată). Pentru acest procedeu, se pot utiliza sonde liniare, convexe sau sectoriale. În ceea ce priveşte ecografia în modul B a mamelonului la rumegătoare, aceasta se realizează cel mai adesea folosind „water bath technique” şi scanarea verticală.

În condiţii normale, ugerul prezintă o structură omogenă, fără semne de inflamaţie sau infecţie, iar vasele de sânge şi ductele lactofere sunt vizibile ca structuri anecoice, ceea ce sugerează o sănătate optimă a glandei mamare. Pe de altă parte, modificările ecografice mai evidente, cum ar fi conductele hiperecogene sau abcesele, semnalează evoluţia unor procese inflamatorii sau infecţioase, care pot afecta calitatea laptelui şi sănătatea vacii.

Hematoamele şi zonele neomogene cu gaze sunt indicii ale unor leziuni mai grave, cum ar fi traumatismele severe sau infecţiile avansate, care necesită o intervenţie rapidă pentru prevenirea complicaţiilor. În funcţie de gradul de afectare ecografică, modificările pot fi clasificate în uşoare, moderate şi severe, ceea ce ajută medicul veterinar să evalueze stadiul afecţiunii şi să aplice tratamente adecvate. Astfel, ecografia este un instrument valoros pentru prevenirea şi gestionarea mamitei şi a altor afecţiuni mamare, permiţând identificarea precoce a modificărilor şi gestionarea eficientă a stării de sănătate a vacilor de lapte (tabelul 3).

Analiza gazelor sanguine reprezintă un instrument valoros în evaluarea stării clinice a animalelor şi în diagnosticarea şi prognoza diferitelor afecţiuni, inclusiv ale mamitelor. Aceasta permite monitorizarea în timp real a parametrilor fiziologici şi ajută la stabilirea unui protocol de tratament adecvat. Studiile recente au demonstrat că analiza gazelor sanguine poate oferi informaţii utile despre severitatea afecţiunii şi poate fi folosită pentru a evalua sănătatea ugerului, în special în condiţii de teren, prin utilizarea unui analizor de tip Emogas.

De asemenea, cercetările au relevat corelaţii semnificative între parametrii sanguini şi producţia de lapte, indicând faptul că transportul de oxigen este mai eficient în cazul vacilor cu producţie mare de lapte, în timp ce nivelurile de glucoză scăzute sunt asociate cu producţia redusă, probabil din cauza utilizării accelerate a glucozei pentru sinteza laptelui. Alterările concentraţiilor de electroliţi, precum Na şi K, au fost, de asemenea, corelate cu permeabilitatea glandelor mamare în cazurile de mamită severă.

Un alt aspect important este faptul că mamita clinică este asociată cu o scădere a nivelului de glucoză în sânge, ceea ce sugerează un dezechilibru energetic negativ frecvent în perioada de tranziţie, care poate compromite răspunsul imun al animalului şi poate favoriza debutul mamitei. În plus, ipotezele legate de transportul glucozei în zona infecţiei sau de fluxul sanguin limitat către uger sugerează mecanisme complexe de reglare metabolică în contextul mamitei.

Astfel, analiza gazelor sanguine se prezintă ca un instrument complementar util în gestionarea mamitei şi a altor afecţiuni, contribuind la stabilirea unui diagnostic mai rapid şi la personalizarea tratamentului pentru o recuperare mai eficientă a animalelor.

Deşi analiza gazelor sanguine reprezintă un instrument valoros în monitorizarea stării clinice a animalelor şi în diagnosticarea unor afecţiuni precum mamita, aceasta nu este lipsită de dezavantaje. Unul dintre principalele inconveniente ale acestei metode este costul echipamentului necesar, precum şi necesitatea unui personal bine instruit pentru utilizarea corectă a analizorului, ceea ce poate limita accesibilitatea în fermele mici sau în zonele rurale. În plus, deşi analiza gazelor sanguine oferă informaţii utile în timp real, aceasta poate să nu fie suficientă pentru a furniza un diagnostic complet, fiind necesară adesea combinarea cu alte teste diagnostice, precum culturi microbiologice sau analize histopatologice, pentru a confirma sau a detalia cauza afecţiunii.

Un alt dezavantaj ar fi faptul că analiza gazelor sanguine poate să nu fie întotdeauna sensibilă la schimbări reduse ale stării de sănătate a animalului, mai ales în stadiile incipiente ale unor afecţiuni, cum ar fi mamita subclinică, unde modificările nu sunt suficient de pronunţate pentru a fi detectate. De asemenea, fluctuaţiile rapide ale parametrilor sanguini, determinate de factori externi (stres, alimentaţie, exerciţiu fizic etc.), pot afecta rezultatele, oferind o imagine de moment care nu reflectă întotdeauna evoluţia pe termen lung a stării de sănătate a animalului.

Mai mult, analiza gazelor sanguine poate fi invazivă, necesitând recoltarea unui eşantion de sânge, ceea ce poate provoca disconfort animalului, mai ales în cazul în care analizele sunt frecvente sau se realizează în mod repetat pentru monitorizare. Aceasta poate conduce la stres, ceea ce poate afecta comportamentul şi, indirect, sănătatea animalului.

În concluzie, deşi analiza gazelor sanguine este un instrument puternic pentru evaluarea stării clinice şi a răspunsului la tratament al animalelor, ea nu trebuie considerată soluţie unică. Trebuie utilizată cu precauţie, în contextul unui diagnostic mai amplu, pentru a asigura o gestionare corectă şi completă a sănătăţii animalelor.

California Mastitis Test (CMT) reprezintă o metodă rapidă, accesibilă şi eficientă pentru diagnosticarea mamitei subclinice la vaci, utilizabilă direct în fermă, în timpul mulsului. CMT oferă un diagnostic preliminar prin evaluarea coagulării laptelui, care reflectă prezenţa leucocitelor şi, implicit, infecţia mamară. Formarea gelului şi intensificarea culorii violacee sunt indici direcţi ai prezenţei mamitei, iar corelarea semnificativă cu numărul de celule somatice (SCC) confirmă eficienţa acestui test în detectarea infecţiilor mamare (tabelul 4).

Un avantaj major al CMT este că permite identificarea rapidă a mamitei subclinice, chiar înainte de încheierea lactaţiei, ajutând astfel la prevenirea răspândirii infecţiilor şi la implementarea unui tratament adecvat înainte de uscarea vacilor. Cercetările au demonstrat că CMT are o valoare predictivă negativă ridicată, ceea ce înseamnă că un rezultat negativ sugerează o probabilitate mică de infecţie, iar un test pozitiv poate fi un indicator util pentru diagnosticarea mamitei clinice sau subclinice.

Deşi testul CMT este un instrument rapid şi accesibil pentru detectarea mamitei, acesta prezintă limitări semnificative, incluzând sensibilitatea şi specificitatea scăzute, care pot duce la rezultate fals pozitive sau fals negative, nu oferă informaţii despre tipul specific de patogen implicat, depinde de interpretarea subiectivă a operatorului (intensitatea culorii şi formarea gelului sunt semne vizibile care indică prezenţa infecţiei, însă evaluarea acestora depinde de interpretarea subiectivă a operatorului) şi poate fi mai puţin eficient în identificarea infecţiilor subclinice sau la vacile cu multiple infecţii, iar pentru creşterea acurateţei poate fi necesară prelevarea mai multor mostre, ceea ce implică un consum suplimentar de timp şi resurse.

Termografia infraroşie (IRT)

Termografia infraroşie (IRT) este o metodă rapidă şi neinvazivă pentru detectarea inflamaţiilor şi infecţiilor la nivelul ugerului, care permite monitorizarea continuă a sănătăţii vacilor, identificând chiar şi inflamaţiile incipiente sau subclinice. IRT detectează schimbări subtile de temperatură, caracteristice mamitei, fără a utiliza substanţe chimice, ceea ce o face o metodă sigură pentru bovine. Cu toate acestea, poate fi influenţată de condiţiile de mediu şi necesită operatori instruiţi pentru interpretarea corectă a imaginilor termografice. De asemenea, nu poate identifica tipul specific de patogen responsabil pentru mamită şi presupune costuri iniţiale mari pentru achiziţionarea echipamentului. În ciuda acestor dezavantaje, IRT rămâne un instrument inovator şi util în gestionarea mamitei şi a altor afecţiuni la bovine, oferind o monitorizare eficientă a sănătăţii ugerului.

Metode de diagnostic on-lab

Instrumentele principale pentru diagnosticarea mamitei includ măsurarea numărului de celule somatice (SCC) şi identificarea bacteriilor, iar cultura bacteriologică şi analiza PCR sunt considerate cele mai precise metode de diagnostic. Un nivel crescut de SCC semnalează o inflamaţie cronică la nivelul ugerului. Mamita cauzată de bacterii precum S. aureus şi S. uberis este asociată cu un SCC ridicat şi cu o infecţie de lungă durată, în timp ce infecţiile cu E. coli tind să genereze vârfuri scurte de SCC. În plus, noile tehnologii emergente, cum ar fi metabolomica, promit identificarea timpurie a mastitei subclinice, prin analiza metaboliţilor din sânge şi lapte. Tehnicile moleculare, cum ar fi MALDI-TOF şi PCR în timp real, permit identificarea rapidă şi precisă a patogenilor.

Printre biomarkerii care pot fi utilizaţi în diagnosticul mastitei se numără proteinele de fază acută, precum seroide amiloid A (M-SAA), haptoglobina (HP), lactoferina (LF) şi catelicidinele (CATH), dar şi enzime precum lactat dehidrogenaza (LDH) şi N-acetil-β-d-glucosaminidaza (NAGase). Aceşti biomarkeri sunt indicatori fiabili ai inflamaţiei la nivelul ugerului şi, alături de tehnologiile avansate, vor contribui la diagnosticarea timpurie şi la îmbunătăţirea tratamentului mastitei.

Direcţii viitoare

Direcţiile viitoare de cercetare în gestionarea mamitelor la vacile de lapte ar trebui să se concentreze pe dezvoltarea şi îmbunătăţirea tehnologiilor de diagnostic deja cunoscute pentru a permite o detecţie mai rapidă şi mai precisă a bolii. De asemenea, este necesară aprofundarea studiilor privind biomarkerii moleculari şi metabolici, care ar putea contribui la un diagnostic timpuriu şi la stabilirea unui prognostic eficient. Un alt domeniu de cercetare important este identificarea factorilor care influenţează succesul tratamentului, pentru a reduce utilizarea inutilă a antibioticelor şi a promova tratamente ţintite, bazate pe rezultate obiective ale testelor de sensibilitate.

Concluzii

Mamita rămâne una dintre cele mai frecvente şi problematice afecţiuni ale vacilor de lapte, cu un impact semnificativ asupra sănătăţii animalelor şi asupra industriei laptelui. Deşi strategiile de prevenire şi tratament, cum ar fi „planul în cinci puncte” şi managementul adecvat al mediului, au avut succes în controlul mamitelor contagioase, incidenţa mamitelor de mediu şi a celor nespecifice a crescut, complicând gestionarea acestei afecţiuni. Metodele de diagnostic actuale, inclusiv testele on-farm precum CMT, ecografia şi termografia infraroşie, oferă un suport valoros pentru detectarea şi monitorizarea inflamaţiilor mamare, însă ele prezintă şi limitări care impun utilizarea lor combinată.