Inscriete la noutatile noastre
Livrăm gratuit în raza municipiului Chișinău comenzile ce depășesc valoarea de 500 lei.
Telefon
09 Jul 2024
Comportamentul micţional la pisică diferă în funcţie de circumstanţe. Astfel, atunci când se manifestă ca simplu comportament de excreţie, poziţia ghemuită în litieră este caracteristică, atât în cazul femelelor, cât şi al masculilor(3). În cazul în care prin comportamentul micţional se urmăreşte marcarea teritoriului, poziţia este ortostatică, având coada ridicată şi trenul posterior îndreptat către zona care va fi marcată. Marcarea teritoriului este întâlnită la ambele sexe, urina fiind eliminată sub formă de jet pe suprafeţe orizontale (pardoseli, covoare etc.) sau verticale (pereţi, obiecte de mobilier etc.). Comportamentul de marcare a teritoriului este mai pronunţat exprimat în cazul femelelor nesterilizate şi al masculilor necastraţi, urina acestora din urmă având un miros înţepător caracteristic. Studiile de specialitate au relevat faptul că sterilizarea, respectiv castrarea, duce la reducerea considerabilă a incidenţei acestui tip de comportament la pisică(7).
Comportamentul micţional este direct corelat cu comportamentul dipsic. Prin urmare, un aport crescut de apă ingerată va conduce, invariabil, la o accentuare a comportamentului micţional, tradus prin eliminarea unui volum mai mare de urină, precum şi prin creşterea frecvenţei şi duratei reprizelor de urinare. Principalii factorii fiziologici care pot influenţa comportamentul micţional sunt, ca şi în cazul comportamentului dipsic, vârsta, greutatea, nivelul de activitate fizică, tipul de hrană ingerată, precum şi statusul fiziologic al pacientului felin.
Factori fiziopatologici implicaţi în modificarea comportamentul micţional la pisică
Tulburările comportamentului micţional la această specie prezintă adesea cauze organice sau metabolice. În diagnosticul acestor tulburări comportamentale se au în vedere: patologiile aparatului urinar, cauză a disuriei sau poliuriei şi, respectiv, afecţiunile locomotorii, cauză a diminuării accesibilităţii la litieră(3,11).
Principalele tulburări ale comportamentului micţional la pisică, precum şi cele mai comune cauze fiziopatologice ale acestora sunt prezentate sintetic în tabelul 1.
Disuria
Disuria reprezintă diminuarea exprimării comportamentului micţional, ce poate evolua către anurie şi cunoaşte, ca etiologie primară, tulburările de natură obstructivă, litiazică, inflamatorie, infecţioasă (cistite, ureterite etc.), neoplazică (neoplasme ale tractului urinar inferior) sau multifactorială – sindromul urologic felin(5, 15). De asemenea, modificarea comportamentului micţional poate îmbrăca forma polakiuriei, atunci când pacientul elimină frecvent cantităţi reduse de urină, urinarea fiind incompletă şi, adesea, dureroasă(5,8).
Cele mai comune cauze ale disuriei, la această specie, sunt reprezentate de:
Urolitiază (calculoza urinară) – reprezintă formarea de concreţiuni minerale la nivelul tractului urinar care, în funcţie de dimensiuni, pot fi apreciate drept: cristalurie (atunci când urina conţine diferite tipuri de cristale minerale), sedimentoză (se prezintă sub formă de cristalurie masivă, cu particule de sub 4-5 mm) sau litiază propriu-zisă, atunci când particulele sunt mari, peste 5 mm(5,15). Literatura de specialitate menţionează faptul că litiaza cu struviţi are o pondere de peste 90% la pisică(15). Patologia obstructivă este mai des întâlnită la masculi, la nivel uretral, datorită particularităţilor anatomice ale uretrei, în special în cazul celor castraţi la vârste fragede, înainte de atingerea maturităţii somatice. Obstrucţia incompletă se caracterizează prin polakisurie, disurie, stază urinară antegradă şi se poate complica prin uremie şi hidronefroză consecutive stazei urinare(5,8). Obstrucţia completă a uretrei se caracterizează prin anurie, retenţie urinară cu glob vezical şi se poate complica prin ruptură vezicală, uroperitoneu şi exitus(8).
Patologiile tractului urinar inferior cu etiologie infecţioasă sunt cel mai frecvent reprezentate de cistitele acute sau cronice. Pătrunderea agenţilor infecţioşi la nivel vezical se poate realiza pe cale ascendentă (cel mai frecvent), descendentă (rar) sau directă (indusă iatrogen). Tabloul clinic al acestor afecţiuni include polakiurie cu incontinenţă urinară, disconfort şi durere, urină cu turbiditate crescută şi miros amoniacal intens(15). Pacientul adoptă în mod frecvent poziţie de urinare, chiar şi în lipsa efectivă a urinării, putând deseori să apară colici(5).
Sindromul urologic felin reprezintă un complex de patologii cu interesare a tractului urinar inferior la această specie: cistită idiopatică, obstrucţii, infecţii recurente şi cristalurie (5, 8). Cele mai frecvente manifestări clinice sunt reprezentare de: polakiurie, disurie, disconfort sau durere la urinare şi incontinenţă urina, pisica urinează frecvent în afara litierei, în unele situaţii fiind prezentă chiar hematuria.
Poliuria
Poliuria reprezintă exacerbarea comportamentului micţional, fiind definită ca producţia excesivă de urină, aceasta depăşind volumul zilnic normal pentru specia în cauză. La feline, este prezentă în patologii metabolice precum: diabetul insipid, diabetul zaharat, hipertiroidismul sau patologiile organice plurifactoriale precum insuficienţa renală sau insuficienţa hepatică(11,13).
Diureza normală este considerată 20-30 ml urină/kg/zi la pisică, densitatea urinară având valori fiziologice de aproximativ 1030 la această specie(5). Algoritmul de diagnostic pentru sindromul de poliurie – polidipsie la carnivorele domestice este prezentat în figura 1.
Cele mai frecvente patologii caracterizate prin poliurie sunt reprezentate de:
Diabetul zaharat reprezintă o disfuncţie metabolică caracterizată prin hiperglicemie persistentă, nereglabilă, cu etiologie complexă, ce produce adesea complicaţii de tip acut sau cronic(5,13). Deficitul relativ sau absolut de insulină, precum şi rezistenţa periferică la acţiunea acesteia conduc la creşterea concentraţiei de glucoză sangvină, depăşind capacitatea de reabsorbţie a tubilor renali, cu apariţia consecutivă a glicozuriei(8). Astfel, glucoza de la nivel urinar acţionează ca diuretic osmotic, provocând, consecutiv, creşterea cantităţii de apă din urina finală, tradusă clinic prin poliurie(5,8,13). De menţionat este faptul că cea mai frecventă formă de diabet zaharat la pisică este cea analoagă tipului 2 de la om, diabet noninsulinodependent(5).
Insuficienţa renală cronică reprezintă un complex etiopatogenetic actualmente incomplet elucidat, care conduce la tulburări funcţionale şi morfologice renale(1). Cele mai importante procese patogenetice sunt reprezentate de:
scăderea ratei de filtrare glomerulară, care are ca primă consecinţă retenţia azotată (azot ureic – uree şi neureic – creatină, acid uric, amoniac);
reducerea reabsorbţiei tubulare, ce determină creşterea diurezei, tradusă prin poliurie, cu pierdere de apă şi electroliţi consecutive(1,5);
reducerea secreţiei tubulare, cu impact asupra metabolismului, cu instalarea hiperpotasemiei şi a acidozei metabolice(1,8);
diminuarea funcţiei renale de detoxifiere, cu efect toxic asupra întregului organism şi impact direct asupra măduvei hematogene, cu instalarea anemiei hipoplastice consecutive (1).
Diabetul insipid are la bază deficitul de hormon antidiuretic (vasopresină), cu rol esenţial în modularea echilibrului hidroelectrolitic, deficit care, indiferent de etiologie, va duce la creşterea diurezei, poliurie cu urină finală diluată(5,8). Deficitul absolut de vasopresină poartă denumirea de diabet insipid central şi se datorează distrucţiei totale sau parţiale a neuronilor hipotalamici care produc şi transportă vasopresina la nivel hipofizar. Sindroamele caracterizate prin insuficienţă parţială de vasopresină se traduc clinic prin diureză moderată şi se datorează leziunilor la nivelul lobului posterior hipofizar(11).
Insuficienţa hepatică implică reducerea parţială sau globală a funcţiilor hepatice, incidenţa acestei afecţiuni nefiind la această specie corelată cu vârsta pacientului. Etiologia este plurifactorială, printre cele mai comune cauze amintind factorii toxici, precum şi agenţii infecţioşi de natură virală, bacteriană sau parazitară(8). Astfel, în cazul disfuncţiei hepatice are loc scăderea absorbţiei şi conversiei amoniacului în uree, ceea ce va duce, consecutiv, la afectarea tonusului interstiţial al medularei renale, disfuncţie renală, scăderea capacităţii renale de concentrare a urinei finale şi poliurie consecutivă(5,13).
O categorie aparte de tulburări fiziopatologice cu răsunet tangenţial şi asupra comportamentului micţional este reprezentată, la această specie, de afecţiunile aparatului locomotor, cu impact direct asupra mobilităţii şi capacităţii de locomoţie a pacienţilor(3,5). Astfel, mai ales în cazul pacienţilor felini geriatrici, afectarea locomoţiei va duce la modificarea unei vaste plaje de manifestări comportamentale(10), în cazul comportamentului micţional înregistrându-se, cel mai adesea, periuria (urinarea în afara litierei), fără a fi corelată cu comportamentul de marcare a teritoriului şi fără conotaţie etopatologică(10,11).
Cauze etopatologice ale tulburărilor comportamentului micţional la pisică
Tulburările comportamentului micţional cu cauzalitate etopatologică indică, cel mai adesea, prezenţa unor factori de stres care acţionează asupra individului sau, în cazul pisicilor nesterilizate, motivaţie de natură sexuală. În acelaşi context, urinarea în locuri nepermise poate fi consecinţa unei igiene deficitare a litierei.
Este bine cunoscut faptul că, în cazul felinelor domestice, cea mai mică schimbare a mediului de viaţă poate duce la modificări ale manifestărilor comportamentale. Astfel, pisica va fi stresată din cauza schimbării şi va reacţiona, în primul rând, prin marcarea teritoriului(12). La această specie, urinarea în afara litierei constituie metoda standard de marcare a teritoriului, comportament normal în natură, dar anormal, cu conotaţie etopatologică, atunci când are loc în mediul de viaţă propriu. Studiile arată că aproximativ 26% din indivizii care manifestă acest viciu comportamental realizează şi defecarea în aceleaşi locuri(2).
Comportamentul de marcare a teritoriului (tabelul 2) se manifestă prin eliminarea unei cantităţi mici de urină, de obicei pe suprafeţe verticale, însă uneori se poate realiza şi pe suprafeţe orizontale.
Marcarea teritoriului se realizează la această specie, în general, prin ridicarea unui membru posterior, nefiind totuşi o dominantă universal valabilă, întrucât, mai ales în cazul femelelor, marcarea teritoriului poate avea loc şi fără ca individul să adopte postura caracteristică(2,7).
În vederea corectării viciilor comportamentului micţional, se recomandă elaborarea unui plan care să includă gestionarea, de către proprietar, a igienei litierei, cu modificări ale mediului ambiental cu scopul îndepărtării sau reducerii factorilor stresori(11),
precum şi utilizarea, atunci când se impune, a feromonilor şi a medicaţiei anxiolitice(4).
Astfel, managementul litierei include elemente privind păstrarea curăţeniei, eliminarea fecalelor din litieră cel puţin o dată pe zi şi înlocuirea completă a aşternutului absorbant o dată la câteva zile. Totodată se acordă o atenţie deosebită tipului de aşternut utilizat, argila şi silicatul fiind adesea bine tolerate. Extrem de important este şi numărul literelor, specialiştii recomandând regula „număr de indivizi plus unu”, de exemplu, într-o gospodărie cu două pisici, ar trebui să existe trei litere disponibile, pentru a evita conflictele de teritorialitate dintre indivizi(2,11).
Un impact important îl reprezintă stresul cauzat de schimbarea mediului de viaţă(12). Modificările habitatului, precum redecorări, apariţia unui nou membru în familie sau absenţa pentru o perioadă mai lungă de timp a proprietarului, pot reprezenta cauze declanşatoare a comportamentului de marcare a teritoriului la pisică, aceştia fiind factori cauzatori de stres şi anxietate(11,12). Totodată, introducerea individului într-un mediu nou, mai ales atunci când există deja alţi indivizi în acel mediu, va duce la declanşarea comportamentului de marcare a teritoriului, prevalenţa acestui viciu comportamental fiind, conform literaturii de specialitate, direct proporţională cu numărul de indivizi din noul habitat(11).
O altă cauză, mai puţin frecventă, a tulburărilor comportamentului micţional la această specie este apariţia depresiei de involuţie la indivizii geriatrici (10). Etiologia primară este reprezentată de senectute, însă o serie de afecţiuni organice, precum diabetul zaharat, infecţiile cu FeLv şi FIV, insuficienţa renală cronică ş.a., pot contribui la instalarea acestui complex etopatogenetic(2,10). Prognosticul pentru pacienţii felini cu depresie de involuţie este favorabil, dacă etiologia este una comportamentală. În cazul în care baza etiologică este reprezentată de o afecţiune organică, prognosticul este direct corelat cu stadiul evolutiv al afecţiunii primare(3).
În cazul depresiei de involuţie cu etiologie strict comportamentală, tratamentul este exclusiv de natură medicamentoasă, fiind utilizate trei categorii farmaceutice de substanţe: preparate hormonale, substanţe psihotrope şi preparate pe bază de feromoni(4,6).
Conform literaturii de specialitate, terapia hormonală constă în administrarea de levotiroxină în doze mici, de 5-10 mcg/kg/24 de ore(4). Hormonoterapia poate fi asociată cu medicaţie antidepresoare: fluoxetină sau clomipramină, la pacienţii geriatrici(9), însă nu se recomandă asocierea cu selegilină, întrucât poate produce stări de agitaţie şi anxietate(4).
Medicaţia psihotropă include: clomipramina, doza recomandată fiind de 0,25-0,5 mg/kg/24 ore(9), cu rol în reducerea comportamentului de marcare a teritoriului şi în restabilirea unui ciclu somn-veghe fiziologic; fluxetin, 1-2 mg/kg/24 de ore, cu rol în reducerea viciilor comportamentului alimentar(3, 4) şi în restabilirea ciclului somn-veghe, şi selegina, 0,5-1 mg/kg/24 de ore, cu rol în recuperarea funcţiilor congnitive, reglarea cliclului somn-veghe şi corectarea viciilor comportamentului de eliminare a dejecţiilor(4,10).
Preparatele farmaceutice pe bază de feromoni sintetici s-au dovedit utile în corectarea anumitor vicii comportamentale la pacienţii felini(14). Astfel, literatura de specialitate menţionează că fracţiunea F3 a feromonilor faciali (preparat comercial – Feliway) are efect asupra inhibării comportamentului de marcare a teritoriului la pisică(4,14). Se recomandă utilizarea feromonoterapiei ca adjuvant al terapiei psihotrope. Preparatul de bază de feromoni poate fi aplicat zilnic, timp de o lună, în zonele cel mai frecvent marcate, fiind recomandată utilizarea acestuia à la long, în vederea prevenirii recidivelor(3,14).
Autor corespondent: Simona Nicolae, e-mail: simona.calin93@yahoo.com
Bibliografie
Bartlett PC, Van Buren JW, Bartlett AD, Zhou C. Case-control study of risk factors associated with feline and canine chronic kidney disease. Vet Med Int. 2010:957570.
Bowen J, Heath S Behaviour problems in small animals. Ed. Saunders Elsevier, SUA. 2009.
Codreanu I Tratat de etologie şi etopatologie veterinară. Ed. Printech, Bucureşti. 2022. ISBN: 978-606-23-1368-5.
Codreanu MD. Terapeutică veterinară. Ed. Printech, Bucureşti. 2018. ISBN: 978-606-23-0203-0.
Codreanu MD. Patologie şi clinică medicală veterinară. Ed. Printech, Bucureşti. 2017. ISBN: 978-606-23-0333-4.
Frank D, Beauchamp G, Palestrini C. Systematic review of the use of pheromones for treatment of undesirable behavior in cats and dogs. J Am Vet Med Assoc. 2010; 236:1308–1316.
Horwitz DF. Common feline problem behaviors: Urine spraying. J Feline Med Surg. 2019;21(3):209-219.
Jubb K, Kennedy P, Palmer N. Pathology of Domestic Animals, VIth edition. Ed. Saunders Elsevier, SUA, 2015.
King JN., Steffan, Heath SE. Determination of the dosage of clomipramine for the treatment of urine spraying in cats. J Am Vet Med Assoc. 2004; 225:881–887.
Landsberg GM., Denenberg S, Araujo JA. Cognitive dysfunction in cats: a syndrome we used to dismiss as 'old age'. J Feline Med Surg. 2010;12(11):837-848.
Nicolae S. Cercetări privind factorii de ordin fiziologic şi fiziopatologic implicaţi în modificarea comportamentului dipsic şi micţional la pisică – Teză de Doctorat, USAMVB, Conducător ştiinţific: Prof. univ. Dr. Codreanu I., 2023.
Nicolae S, Codreanu I. General aspects regarding the impact of stress on the main behavioral manifestations in domestic cats. Practica Veterinară. 2022;36(2).
Polzin DJ. Polyuria and Polydipsia. Chapter 20. In: Canine and Feline Gastroenterology.Ed. Saunders Elsevier. 2013; pp. 151-156. 1.
Prior MR, Mills DS. Cats vs. Dogs: The Efficacy of Feliway FriendsTM and AdaptilTM Products in Multispecies Homes. Front Vet Sci. 2020;7:399.
Tynes VV, Hart BL, Pryor PA, Bain MJ, Messam LL. Evaluation of the role of lower urinary tract disease in cats with urine-marking behavior. J Am Vet Med Assoc. 2003;223(4):457-461.
SURSA: https://www.medichub.ro/reviste-de-specialitate/practica-veterinara-ro
Jan
30
Urolitiaza canină reprezintă o afecţiune frecventă a tractului urinar care necesită un diagnostic de certitudine rapid în vederea abordării terapeutice etiotrope, atât medicamentoasă, cât şi chirurgicală. În general, pacienţii canini ulterior diagnosticaţi cu urolitiază se prezintă iniţial cu condiţii clinice grave, cum ar fi hematuria şi obstrucţia uretrală parţială sau completă. Hematuria, polakisuria, stranguria şi disuria sunt semne clinice comune ale afecţiunilor tractului urinar inferior care nu sunt neapărat specifice calculilor vezicali. În rândul pacienţilor canini care prezintă uroliţi, apariţia acestora este greu de identificat, deoarece calculii sunt dificil de palpat, iar rezultatele examenului fizic sunt adesea normale, cu excepţia obstrucţiei uretrale, unde putem presupune cu uşurinţă diagnosticul obstrucţiei din anamneză şi examenul clinic. Într-o altă ordine de idei, hemoleucograma şi analiza biochimică serică sunt de obicei normale, iar semnele clinice nu sunt definitorii. Datele din literatura ştiinţifică indică faptul că hematuria poate apărea la mai mult de 50% dintre pacienţii cu neoplazii ale vezicii urinare, dar şi neoplazii renale sau alte tulburări care pot afecta suprafaţa mucoasei tractului urogenital, cum ar fi infecţiile, inflamaţiile, traumatismele, bolile vasculare şi coagulopatiile. Deşi hematuria este descrisă ca fiind unul dintre cele mai frecvente semne clinice prezente în cazul câinilor cu urolitiază, aceasta poate duce la un diagnostic etiologic greşit ca urmare a cauzelor sale multiple. Astfel, diagnosticul definitiv al urolitiazei nu poate fi pus pe baza istoricului, a semnelor clinice, a hematologiei, a analizei urinei şi a altor constatări decât prin complementarea celor menţionate anterior cu diagnosticul imagistic, în special cel ecografic. Prin urmare, în cazul câinilor cu semne ale tractului urinar inferior, ecografia este esenţială când semnele clinice persistă sau reapar – pe lângă aceasta, unele rase sunt mai susceptibile la urolitiază. Radiografia abdominală cu substanţă de contrast, precum şi ultrasonografia sunt adesea utilizate pentru un diagnostic de certitudine, dar şi pentru localizarea uroliţilor. Radiografia şi/sau ultrasonografia reprezintă etapa iniţială în evaluarea secvenţială a problemelor sistemului urinar. Evaluarea ultrasonografică a sistemului urinar canin s-a dovedit valoroasă în diagnosticarea uroliţilor renali, vezicali şi uretrali şi a defectelor de umplere vezicală cauzate de neoplazii, excepţie făcând afecţiunile uretrei distale. Astfel, totalitatea examenelor paraclinice, clinice, precum şi imagistice cumulate ajută la obţinerea unui diagnostic de certitudine complex, care permite iniţierea unui protocol terapeutic etiotrop şi eficient pentru fiecare caz în parte.
Jan
24
Uveitele sunt afecţiuni oculare frecvente la pisică, au etiologie variată şi determină orbire. Uveitele traumatice produse de gheara de pisică sunt unilaterale. În afecţiunile sistemice, uveitele sunt bilaterale. Tabloul clinic este dominat de durere şi diagnosticul clinic este facil, însă diagnosticul etiologic rămâne o provocare.
Dec
11
Bolile gastrointestinale la carnivorele domestice reprezintă o categorie de afecţiuni frecvent întâlnite, cu cauze infecţioase, metabolice şi neoplazice. Ecografia este o tehnică din ce în ce mai des folosită pentru examinarea pereţilor intestinali, pentru aprecierea grosimii pereţilor, cât şi pentru evaluarea calităţii straturilor intestinale.
Dec
04
Identificarea agenţilor patogeni este esenţială pentru menţinerea siguranţei alimentare, ajutând la descoperirea surselor de contaminare şi la protejarea sănătăţii publice. Sursele de contaminare în alimente sunt diverse şi pot apărea pe parcursul întregului lanţ alimentar, de la producţie la distribuţie. Rezistenţa la antibiotice observată la unii agenţi patogeni reprezintă un risc semnificativ pentru sănătatea publică, subliniind nevoia unor strategii stricte pentru gestionarea utilizării antibioticelor în producţia alimentară şi importanţa efectuării profilului de rezistenţă la antimicrobiene. Măsurile preventive bazate pe evaluarea diversităţii microbiologice şi pe identificarea riscurilor pot reduce contaminarea alimentelor şi îmbunătăţi siguranţa alimentară. Monitorizarea continuă şi adaptarea practicilor din industria alimentară la noile descoperiri microbiologice sunt esenţiale pentru a menţine un lanţ alimentar sigur şi a limita riscurile microbiologice. Respectarea normelor de igienă şi calitate trebuie îmbunătăţită constant pentru a asigura conformitatea produselor alimentare cu standardele de sănătate publică şi pentru a preveni riscurile de contaminare.
Inscriete la noutatile noastre