Hemoparazitozele reprezintă o cauză majoră a anemiilor la câine și sunt frecvent diagnosticate în practica medical-veterinară. Acestea sunt provocate de paraziți care se dezvoltă în sângele gazdei și sunt transmiși prin vectori precum căpușele, țânțarii și puricii. Studiul de față, desfășurat între 2021 și 2024 la Spitalul Veterinar Universitar de Urgență „Prof. Univ. Dr. Alin Bîrțoiu”, analizează 55 de cazuri de anemie hemolitică autoimună secundară infecției cu hemoparaziți. Principalele specii identificate au fost Babesia canis, Dirofilaria immitis, Ehrlichia canis, Anaplasma spp., Borrelia burgdorferi, Hepatozoon canis și Mycoplasma haemocanis. Diagnosticul a fost stabilit clinic, hematologic, serologic (testele SNAP 4Dx Plus) și molecular (PCR). Rezultatele evidențiază importanța diagnosticării precoce și a instituirii unei terapii adaptate, în special în cazurile în care evoluția clinică este agravată de coinfecții. Acest studiu subliniază necesitatea intensificării măsurilor de prevenție împotriva vectorilor și îmbunătățirea managementului pacienților cu hemoparazitoze.

Hemoparazitozele sunt o cauză frecventă a anemiei la câini, întâlnită des în practica veterinară. Acestea sunt produse de microorganisme (nematode, protozoare, bacterii – genul Rickettsia) care parazitează obligatoriu celulele sangvine și se transmit prin vectori precum căpușele, țânțarii sau puricii. Răspândirea ectoparaziților explică incidența crescută a acestor boli (Otranto & Wall, 2024; Zajac et al., 2021).

Cele mai întâlnite hemoparazitoze la câine sunt: Babesia canis, Dirofilaria immitis, Ehrlichia canis, Anaplasma spp., Borrelia burgdorferi și Hepatozoon canis. Deși aparțin unor genuri diferite, toate provoacă boli cu simptome asemănătoare (anemie, febră, letargie) și reacții autoimune (Freeman & Cian, 2017; Ettinger & Feldman, 2016).

Babesioza canină este cea mai prevalentă hemoparazitoză, având un impact major asupra stării clinice a canidelor, prin inducerea unor anemii hemolitice acute și severe (Atkinson et al., 2022; Goddard et al., 2016). Dirofilaria immitis afectează vasele de sânge, Hepatozoon canis se localizează în neutrofile, iar Ehrlichia, Anaplasma și Borrelia determină inflamații și trombocitopenie (Da Cruz et al., 2017). În schimb, Mycoplasma haemocanis, de obicei asimptomatică, poate agrava anemia în combinație cu alți paraziți (Callan, 2022).

Transmiterea prin vectori duce adesea la infecții multiple, complicând tabloul clinic (Djokic et al., 2021). Studiul de față are ca obiectiv optimizarea managementului anemiei hemoparazitare la câine, în condițiile în care schimbările climatice și creșterea mobilității animale favorizează răspândirea acestor afecțiuni. Astfel, măsurile de prevenție și informare a proprietarilor capătă o importanță crucială (­Codreanu, 2018; King & Boag, 2018).

Materiale și metodă
Studiul a fost realizat în perioada 2021-2024, la Spitalul Veterinar Universitar de Urgență „Prof. Univ. Dr. Alin Bîrțoiu” din București, pe un număr de 55 de pacienți canini cu anemie hemolitică autoimună, secundară infecțiilor cu hemoparaziți, care au fost împărțiți în trei grupuri de studiu (tabelul 1).

Grupul de control a fost format din zece câini diagnosticați cu cel puțin unul dintre hemoparaziții menționați anterior, aflați în stadii incipiente ale bolii. Acești pacienți nu au dezvoltat complicații autoimune, iar anemia observată a fost de intensitate ușoară. În toate cazurile, anemia s-a remis spontan, odată cu eliminarea parazitului din organism, fără a se înregistra recidive.

Grupul I de studiu a cuprins 30 de câini infectați cu unul sau mai mulți dintre hemoparaziții intracelulari Babesia canis, Anaplasma spp., Ehrlichia canis, Borrelia burgdorferi, Hepatozoon canis și Mycoplasma haemocanis. Acești câini au prezentat forme severe de anemie hemolitică autoimună ca urmare a infecției parazitare.

Grupul II de studiu a inclus 15 câini diagnosticați cu Dirofilaria immitis cu grade diferite de infestație. Aceștia au dezvoltat, de asemenea, reacții hemolitice autoimune, asociate cu prezența parazitului.

Toți pacienții incluși în studiu au fost evaluați atât clinic, cât și paraclinic. Diagnosticul hemoparazitozelor a fost stabilit printr-o combinație de metode: examene simple de laborator (frotiu citomorfologic), teste serologice rapide (SNAP 4Dx Plus) și analize moleculare prin PCR (polymerase chain reaction).

Demn de menționat este faptul că unii pacienți din grupul I, care prezentau forme severe de anemie cu risc vital, au necesitat administrarea de produse sangvine pentru stabilizarea hemodinamică, înainte de începerea terapiei antiparazitare specifice. În cursul evaluării pretransfuzionale s-au realizat teste rapide de grupă sanguină, teste rapide de compatibilitate, precum și analize biochimice și hematologice complete, efectuate seriat. Toate produsele sangvine utilizate au fost conforme cu standardele de siguranță și au provenit de la donatori supuși unui protocol riguros de screening, care include testarea grupei sanguine și a bolilor hematologice transmisibile.

Pentru monitorizarea transfuziei am utilizat un tabel special de monitorizare și am adaptat protocoalele de administrare individual fiecărui pacient. Reevaluarea posttransfuzională a fost realizată clinic la 4 ore și paraclinic între 24 și 72 de ore, apoi ulterior la 7, 14 sau 21 de zile, în funcție de evoluția fiecărui caz. Evaluarea clinică a pacienților a constat în examinarea stării generale, a mucoaselor, măsurarea temperaturii, pulsului, tensiunii arteriale și a altor parametri vitali, toate înregistrate în fișa clinică.

Investigațiile paraclinice au inclus analize hematologice și biochimice (IDEXX ProCyte Dx și Catalyst Dx), teste citologice (colorare May-Grunwald-Giemsa, Diff-Quick), teste rapide de grupă și compatibilitate (Alvedia), teste serologice rapide (IDEXX SNAP 4Dx Plus) și diagnostice moleculare prin PCR.

Testul PCR, utilizat pe probe de sânge venos recoltat în EDTA, permite detectarea precisă a ADN-ului paraziților prin amplificarea secvențelor genetice specifice. Interpretarea se bazează pe analiza temperaturii de topire și a curbelor de fluorescență.

Rezultate și discuție

Manifestările clinice ale hemoparazitozelor la câini au fost variabile, de la forme ușoare, caracterizate prin apatie și facies abătut, până la forme severe, însoțite de letargie, febră și epistaxis, mai frecvent observat în erlichioză.

În grupul I, la pacienții infestați cu hemoparaziți intracelulari, anemia severă a fost frecvent asociată cu icter hemolitic și hemoglobinurie, semne specifice distrugerii masive a celulelor roșii. Pacienții diagnosticați cu dirofilarioză au prezentat semne clinice cardiovasculare, precum tahicardie și tuse, însoțite de anemie moderată, frecvent asimptomatică clinic, evidențiată doar prin hemoleucogramă.

Anemia, mai degrabă un simptom decât o boală specifică, reprezintă reducerea numărului de eritrocite și/sau a hemoglobinei circulante. Anemia hemolitică autoimună (AIHA), frecvent întâlnită în acest tip de infestații, se caracterizează prin distrugerea eritrocitelor mediată imun, deoarece sistemul imunitar reacționează excesiv sau eronat împotriva hematiilor infectate.

În cursul studiului de față, majoritatea pacienților canini au prezentat forme moderate până la severe de anemie hemolitică autoimună secundară babesiozei (boală parazitară determinată de specii din genul Babesia spp. și transmisă de căpușe), reflectând natura endemică a bolii și mecanismul său patogen, care implică un răspuns inflamator puternic, cu producție crescută de citokine.

Diagnosticul babesiozei s-a stabilit atât prin citologie sangvină (figurile 1 şi 2), cât și prin teste moleculare (PCR).

Valoarea medie a numărului total de celule roșii (RBC) la pacienții cu hemoparazitoze intracelulare a fost de 3,7±1,5 mil./µL, cu limite cuprinse între 2,07 și 5,49 mil./µL.

În ceea ce privește hematocritul (Ht), acesta a înregistrat o valoare medie de 23,7±1,5% (cu limite cuprinse între 9% și 34,6%), iar valoarea medie a hemoglobinei serice totale la pacienții cu hemoparazitoze intracelulare a fost de 8,3 ± 2,5g/dL (cu variații între 4,3 și 12,4 g/dL).

Demnă de menționat este variabilitatea mare a numărului total de celule albe (WBC) la pacienții cu hemoparazitoze intracelulare, parametru care a înregistrat o valoarea medie de 29,7 ± 9,6 mii/µ (cu limite cuprinse între 16,9 și 84,18 mii/µL).

În acest context, se poate menționa faptul că patogenii intracelulari determină sechestrarea eritrocitelor, putând duce astfel la obstrucții vasculare, tromboze și la coagulare intravasculară diseminată, agravând anemia secundară, care poate fi însoțită de trombocitopenie sau leucopenie.

La pacienții canini cu babesioză, frecvent întâlnită a fost, de asemenea, leucocitoza cu neutrofilie. Din această cauză, se poate menționa faptul că hemoparazitozele pot declanșa un sindrom de răspuns inflamator sistemic, însoțit de hepatopatie și disfuncție multiplă de organe, cu evoluție asemănătoare septicemiei.

Hemoliza, prezentă la majoritatea pacienților diagnosticați cu hemoparaziți intracelulari, este atât intravasculară (ca urmare a ciclului de viață al paraziților și hemolizei imune), cât și extravasculară (prin fagocitoza splenică și hepatică).

Severitatea anemiei nu s-a corelat direct cu nivelul parazitemiei, iar diseritropoieza a avut un rol minor în apariția anemiei. Distrucția eritrocitelor a fost susținută de răspunsul imun, incluzând anticorpi specifici, sistem complement și stres oxidativ. Aceste mecanisme stau la baza anemiei hemolitice autoimune observate.

În plus, opsonizarea eritrocitelor de către anticorpi (IgG, IgM) declanșează citotoxicitatea dependentă de anticorpi, eritrofagocitoză și deteriorare oxidativă. Acest proces contribuie la scăderea numărului de eritrocite și determină splenomegalie, observată la majoritatea pacienților cu hemoparaziți intracelulari. La aceștia, anemia a variat de la forme asimptomatice la forme cronice și fulminante, cu manifestări clinice specifice.

Pacienții cu dirofilarioză, produsă de Dirofilaria immitis și transmisă prin țânțari, au manifestat reacții hemolitice autoimune asociate prezenței parazitului adult în circulație (figura 4 A, B). Reacțiile autoimune pot apărea atât la infectarea inițială, cât și în timpul tratamentului, din cauza microparticulelor rezultate din distrugerea paraziților, care pot induce tromboze și hemoliză prin activarea complementului și a trombocitelor.

Demn de menționat este faptul că severitatea reacțiilor hemolitice și a complicațiilor tromboembolice nu s-au corelat direct cu gradul de infestare.

Prognosticul grav al pacienților cu infestații masive a fost determinat prin coroborarea tuturor modificărilor clinice și hematologice apărute în organism, iar de cele mai multe ori, gradul reacțiilor hemolitice a fost unul moderat sau minor, rezultat prin lipsa de reactivitate a sistemului imunitar, deoarece organismul acestor pacienți era deja debilitat.

Astfel, pacienții diagnosticați cu dirofilarioză au prezentat leucopenie moderată, numeroase neutrofile reactive, aflate însă în limite fiziologice, limfopenie, eozinopenie şi trombocitopenie. Din punctul de vedere al gradului de anemie, acești pacienți au fost normocitemici sau au prezentat o anemie aregenerativă ușoară (RBC 5,65-4,20 mil./µL), însă cu grade ridicate de anizocitoză, microcitoză sau o distribuție scăzută ori inegală a conținutului de hemoglobină în eritrocite.

Valoarea medie a numărului total de celule roșii (RBC) înregistrată la pacienții cu dirofilarioză a fost de 5,62 ± 2,2mil./µL, cu limite cuprinse între 2,9 și 10,3 mil./µL.

La acești pacienți, hematocritul (Ht) a înregistrat o valoare medie de 34,3 ± 4,5% (cu variații cuprinse între 24,9% și 52,4%), iar valoarea medie a hemoglobinei serice totale, la pacienții diagnosticați cu dirofilarioză, a fost 12,2 ± 5,1 g/dL. În ceea ce privește leucocitele (WBC), acestea au înregistrat o valoare medie de 29,53 ± 7,4 mii/µL (cu limite cuprinse între 7,92 și 52,88 mii/µL), valoare semnificativ mai mare decât cea a grupului de control.

Demne de remarcat sunt variabilitatea mare a numărului de globule roșii și albe la pacienții cu dirofilarioză și faptul că anemia variază de la severă la normocitemie.

În cursul acestui studiu, terapia transfuzională a fost utilizată pentru stabilizarea pacienților cu forme severe de anemie, asociate hemoparazitozelor, în vederea susținerii tratamentului specific necesar pentru distrugerea agentului patogen.

Administrarea sângelui integral sau a concentratului eritrocitar a fost corelată cu gradul anemiei, dar și cu severitatea reacțiilor hemolitice autoimune. Transfuzia a fost realizată etapizat, cu monitorizare atentă a parametrilor hematologici, iar rata de administrare a fost adaptată progresiv, în funcție de toleranța pacientului și gravitatea anemiei (figurile 5 şi 6). Reacțiile transfuzionale majore nu au fost întâlnite, dar se poate menționa faptul că la trei pacienți s-au înregistrat creșteri moderate ale temperaturii corporale, gestionate prin reducerea ratei transfuziei și administrarea antipireticelor.

În cazuri de urgență hematologică s-a recurs la transfuzie cu sânge netestat sau heterogrup, având prioritate salvarea vieții.

Terapia medicamentoasă a inclus administrarea eritropoietinei beta sintetice, pentru stimularea regenerării hematopoietice la pacienții cu anemie severă sau moderată, cu un protocol individualizat în funcție de gradul de anemie și de regenerare, având o rată de succes de 87,5%. Doxiciclina a fost folosită ca antibiotic de primă alegere în tratamentul hemoparazitozelor bacteriene și ca terapie complementară în infecțiile cu protozoare, fiind administrată pe perioade variabile, cu monitorizare atentă pentru efectele secundare digestive. Corticosteroizii (în special prednisolonul) au fost utilizați pentru reducerea reacțiilor hemolitice autoimune, controlul inflamației sistemice, prevenirea trombozelor și susținerea funcției hematopoietice, administrarea fiind însoțită de suport hepatic și monitorizare metabolică. Micofenolatul mofetil a fost introdus ca imunosupresor alternativ sau adițional la corticosteroizi, cu rezultate favorabile în controlul reacțiilor autoimune severe. Aceste metode combinate au permis o gestionare eficientă a pacienților cu anemii severe cauzate de hemoparazitoze, având în vedere riscurile și nevoile individuale, cu un impact pozitiv asupra evoluției clinice și a stabilizării parametrilor hematologici.

Concluzii

Hemoparazitozele reprezintă o cauză importantă a anemiilor hemolitice autoimune la câini, având o prevalență ridicată în practica medical-veterinară.

Stabilirea unui diagnostic cert, prin utilizarea metodelor clinice, hematologice, serologice și moleculare, este esențială pentru inițierea promptă a unui tratament adecvat în cazul hemoparazitozelor la câine, în special în prezența infecțiilor asociate.

Rezultatele acestui studiu evidențiază importanța măsurilor de prevenție prin controlul vectorilor, precum și necesitatea monitorizării continue și a aplicării unui plan terapeutic personalizat, în vederea îmbunătățirii prognosticului acestor afecțiuni. 

Bibliografie
Atkinson BK, Thompson P, Van Zyl E, Goddard A, Rautenbach Y, Schoeman JP, Mukorera V, Leisewitz A. Kinetics of the inflammatory response during experimental Babesia rossi infection of beagle dogs. Vet Parasitol. 2022 Jun;306:109717. doi: 10.1016/j.vetpar.2022.109717.
Callan MB. Red Blood Cell Transfusion in the Dog and Cat. Schalm’s Veterinary Hematology (pp. 908-913). 2022.
Codreanu I. Textbook of Animal Physiology. Printech, București. 2018.
Da Cruz F, Otsubo AAF, Trevisan YPA, et al. Occurrence of Leishmania chagasi, Trypanosoma cruzi, Babesia canis vogeli, Anaplasma platys, and Ehrlichia canis in canine blood donors. Semin Agrar. 201;38(1):295..
Djokic V, Rocha SC, Parveen N. Lessons Learned for Pathogenesis, Immunology, and Disease of Erythrocytic Parasites: Plasmodium and Babesia. Front Cell Infect Microbiol. 2021 Aug 3;11:685239. doi: 10.3389/fcimb.2021.685239.
Ettinger SJ, Feldman EC. Textbook of Veterinary Internal Medicine: Diseases of the Dog and Cat. Elsevier. 2016.
Freeman KP, Cian F. Veterinary Cytology – Dog, Cat, Horse and Cow (Ediția a 2-a). Taylor & Francis Inc. 2017.
Goddard A, Leisewitz AL, Kjelgaard-Hansen M, Kristensen AT, Schoeman JP. Excessive Pro-Inflammatory Serum Cytokine Concentrations in Virulent Canine Babesiosis. PLoS One. 2016 Mar 8;11(3):e0150113. doi: 10.1371/journal.pone.0150113.
King LG, Boag A (Editors). BSAVA Manual of Canine and Feline Emergency and Critical Care. British Small Animal Veterinary Association, Third Edition. 2018.
Zajac AM, Conboy GA, Reichard M, et al. Veterinaty Clinical Parasitology. John Wiley and Sons Ltd. 2021.
Otranto D, Wall R. Veterinaty Parasitology, Fifth edition. Wiley Blackwell. 2024.