Dehelmintizarea rumegătoarelor, operațiune de mare responsabilitate
 

Deparazitarea animalelor de rentă în general, și a rumegătoarelor, în special, deși pare la prima vedere o activitate facilă, la îndemâna oricui, este o operațiune de mare responsabilitate, ea putând aduce pentru medicul veterinar atât satisfacții profesionale majore cât și câștiguri financiare importante.

 Prof. Univ. Dr. Gheorghe Dărăbuș - Facultatea de Medicină Veterinară Timișoara

Pentru a obține rezultatele scontate, este necesar ca acțiunea terapeutică să fie precedată de un diagnostic parazitologic corect, atât când este vorba de un singur animal cât și atunci când avem de a face cu o turmă (cireadă) sau fermă. Pentru a putea pune un diagnostic corect este nevoie să ținem cont de datele epidemiologice, datele clinice, examenele de laborator și eventual, de necropsiile care se fac după moartea sau sacrificarea animalelor.
Numai punând un diagnostic corect, vom putea realiza un control parazitologic riguros, cu obținerea de rezultate benefice pentru animale și pentru proprietari.

Ancheta epidemiologică
Medicul veterinar trebuie să știe ce specii și rase de animale sunt crescute în fermă, care este efectivul, ce boli parazitare au evoluat în anii anteriori și care ar putea fi sursele de infestare. Starea de igienă a adăposturilor și, mai ales, cum se face managementul
pășunilor este un obiectiv foarte important al anchetei epidemiologice. Apoi, este necesar să viziteze pășunile pentru a aprecia calitatea lor, compoziția floristică, și pentru a identifica eventualii biotopi pentru unele gazde intermediare
(Galba truncatula, etc). De asemenea, trebuie să se informeze dacă pășunile ar putea fi contaminate prin trashumanță, fenomen încă răspândit în România. Starea de întreținere, starea fiziologică, alte afecțiuni ce pot evolua sincron sunt date
ce trebuiesc investigate de către medicul veterinar. Trebuie, de asemenea, rememorate tratamentele care s-au făcut și rezultatele obținute în urma lor.

Ancheta epidemiologică trebuie făcută permanent și trebuie privită în dinamică. În parazitozele contractate de obicei la pășune, datele valabile azi nu sunt valabile mâine și ce este valabil anul acesta nu poate fi valabil anul viitor, ce este valabil într-o zonă sau fermă, poate
fi diferit în alta. Condițiile climatice sunt foarte variabile de la un an la altul și, de aceea, și evoluția parazitozelor.

Diagnosticul clinic
În funcție de situația concretă, este necesar să se precizeze un diagnostic individual sau unul de grup, turmă etc. La examenul individual se apreciază starea prezentă, cu accent pe starea de întreținere, aspectul părului sau lânii, culoarea mucoaselor. Apoi, interesează
unele simptome ce pot orienta diagnosticul, respectiv: semne digestive, respiratorii, circulatorii, cutanate etc. La examenul de grup analizăm starea de întreținere a animalelor, o stare proastă de întreținere putând semnifica existența unei parazitoze. În grajduri și
saivane putem vedea fecalele diareice, în caz de parazitism cu strongili digestivi sau Fasciola hepatica, sau din contră fecale foarte consistente, ce semnifică o constipație, în parazitismul cu cestod imaginale (deși uneori diareea alternează cu constipația). Asistarea medicului
veterinar la scoatere la pășune a animalelor este importantă pentru a depista eventualele helmintoze respiratorii, în cazul acestora declanșându-se tusea în momentul ridicării din decubit. În saivane sau alte adăposturi de la pășune, vizita de dimineață, imediat după
scoaterea animalelor la pășune poate ajuta atât la identificarea prezenței pe fecale a unor proglote de tenii (Moniezia expansa), cât și la stabilirea consistenței fecalelor. La ovine, este obligatorie palparea animalelor, doarece lâna poate vicia impresia despre starea de întreținere
a animalelor.

Pentru a alege medicamentul potrivit, medicul veterinar trebuie să aibă în vedere posibilitatea instalării fenomenului de chimiorezistență. De obicei, atunci când cu o substanță se obțin rezultate bune, ea este preferată atât de medicul veterinar cât și de proprietari și fermieri, fiindutilizată pentru foarte mult timp, ceea ce duce, foarte frecvent, la chimiorezistență. De aceea, medicul veterinar trebuie să procedeze periodic la schimbarea moleculelor antiparazitare folosite.

 

Pentru un diagnostic precis, examenul necropsic este de un real folos. Este bine ca, atunci când moare un rumegător sau când sunt sacrificate la abator unul sau mai multe animale, medicul veterinar să facă necropsiile parazitologice, fiind ceea mai bună oportunitate de identificare
a speciilor parazite și eventual al intensității parazitare. Apoi, pe baza rezultatelor obținute, ne putem face o imagine de ansamblu asupra helmintofaunei parazitare existente în turma sau ferma pe care o analizăm. Este bine ca, în afara examinării organelor care sunt mai comod
de examinat (pulmoni, ficat cord, rinichi), să ne aplecăm și asupra masei gastrointestinale, care de obicei este tratată cu indiferență.

Examenele de laborator
Pentru medicul veterinar practician examenul de bază este cel coproscopic. El poate fi făcut prin metode ovohelmintoscopice și larvohelmintoscopice, prin tehnici calitative sau cantitative. În urma acestora ne edificăm asupra paraziților ce evoluează în turmă sau în
fermă și, parțial, și asupra intensității parazitismului și a oportunității instituirii unui tratament antiparazitar. Celelalte examen de laborator (ELISA, testarea pepsinogenului, sistemul FAMACHA, PCR etc.) nu au intrat în practica curentă, cel puțin în România, ele fiind folosite doar în
laboratoarele direcțiilor sanitare veterinare și în facultățile de profil.
Pe ansamblu pentru a realiza un tratament corect, adaptat la parazitismul existent și la condițiile concrete, este necesară o coroborare a tuturor datelor obținute prin examenele mai sus prezentate. Estepăgubos să ascultăm de ignoranța unor nespecialiști care afirmă că, „administrăm
Ivomec și am rezolvat parazitozele“. De aici provin eșecurile terapeutice și frecvența tot mai mare a fenomenului de chimiorezistență.

După tratamentul antihelmintic animalele vor pășuna doar pe miriști sau terenuri care au o altă destinație decât aceea de pășune. În acest fel se evită contaminarea pășunilor cu elemente parazitare. Din păcate, acest fapt nu este decât rar respectat în practică.

Cum alegem medicamentele antihelmintice?

Doar medicul veterinar este îndreptățit să stabilească care este antihelminticul cel mai util, în funcție de tipul parazitismului identificat și de scopul urmărit.
Astfel, alegerea medicaţiei se face ţinând cont de spectrul de acţiune, economicitate, starea fiziologică, chimiorezistenţă, categoria de producţie, etc. În cazul monoparazitismului, dar și în situația unui parazitism cu o specie foarte patogenă, se vor alege antihelmintice specifice, cu spectru restrâns de acțiune. Astfel, este preferabil să folosim în fascioloza cronică rafoxanidul, decât albendazolul. Dacă este vorba de un poliparazitism, de obicei se aleg substanțe cu spectru larg de acțiune. În parazitismul combinat cu trematode, cestode și strongili digestivi se poate
alege o medicație cu spectru larg, de tipul albendazolului. Dacă parazitismul cu nematode este asociat cu cel cu acarieni este preferabilă utilizarea Ivomecului, iar dacă se asociază și un parazitism cronic cu fasciole se poate folosi Ivomec F (pe lângă avermectină conține clorsulon).

Atunci când este vorba de animale de rentă, economicitatea tratamentelor este primordială. Nu facem terapie de dragul terapiei. Deși când au apărut prima dată antihelminticele moderne se credea că vom scăpa de paraziți, s-a dovedit că acest lucru este o himeră.
Apariția chimiorezistenței a dovedit că este mai bine să ne propunem o reducere a parazitismului la nivele nepăgubitoare economic, decât să ne propunem eradicarea helmintozelor, acțiune, pe de o parte, greu de realizat și nesigură, iar pe de altă parte cu cheltuieli foarte mari. Reducerea
parazitismului face posibilă instalarea unei eventuale stări de premuniție, care va proteja de reinfecțiile posibile. Benzimidazolicele au efect teratogen şi embriotoxic. De aceea, nu se vor utiliza la femele în prima parte a gestaţiei. Este exceptat de la această acţiune oxibendazolul
care, după absorbţie, este degradat în ficat. În doze mari, însă, şi acesta poate fi embriotoxic.
Pentru a alege medicamentul potrivit, medicul veterinar trebuie să aibă în vedere posibilitatea instalării fenomenului de chimiorezistență. De obicei, atunci când cu o substanță se obțin rezultate bune, ea este preferată atât de medicul veterinar cât și de proprietari
și fermieri, fiind utilizată pentru foarte mult timp, ceea ce duce, foarte frecvent, la chimiorezistență. De aceea, medicul veterinar trebuie să procedeze periodic la schimbarea moleculelor antiparazitare folosite. Chimiorezistența poate fi bănuită,
prin coproscopie, atunci când nu se mai obțin rezultatele scontate. Este obligatoriu ca, în acest caz, antihelminticul să fie schimbat cu unul care nu face parte din aceeași familie chimică. De multe ori se greșește atunci când dozarea nu se face după cântărirea precisă a animalelor,
subdozarea fiind o altă cauză a instalării chimiorezistenței. Benzimidazolicele utilizate la femelele în lactaţie pot genera, prin efectul antifungic, perturbări ale fermentaţiilor necesare fabricării brânzeturilor. Legislaţia europeană prevede norme severe privind
timpul ce trebuie să treacă între utilizarea acestor substanţe şi momentul abatajului sau colectării laptelui. Pentru carne, timpul de aşteptare variază de la 5 la 30 de zile, în funcţie de substanţa medicamentoasă.
Nu sunt restricţii în utilizarea laptelui când se folosesc fenbendazolul, oxfendazolul, febantelul şi pirantelul. Dintre macrolide, doar eprinomectinul nu se elimină prin lapte. Pentru taurinele la îngrășat se pot folosi boluri cu eliberare periodic repetată sau boluri cu eliminare
permanentă, care le protejează pe întreaga perioadă de pășunat.

În alegerea antihelminticului se va avea în vedere spectrul de acțiune (tabelul 1) adulticid sau larvicid.

Astfel, la sfârşitul perioadei de păşunat este necesară terapia cu o moleculă care să acţioneze asupra larvelor hipobiotice, deoarece temperaturile scăzute de la sfârșitul perioadei de pășunat predispun larvele de strongili la hipobioză. Putem utiliza,
în această situație, o medicație cu efect larvicid, precum: fenbendazolul, albendazolul, ivermectina. În mod similar, dacă se fac tratamente de toamnă pentru fascioloză, când trebuie să acționăm asupra fasciolelor tinere, pentru a nu se declanșa o fascioloză
acută, trebuie să folosim preparate ce au o eficacitate asupra acestora, precum triclabendazolul (ce acționează asupra fasciolelor cu vârsta > 1 săptămână) și coribanul (care este eficace încă de la vârsta de o zi a fasciolelor). Unii dintre medici
greșesc atunci când utilizează, în zonele enzootice, în tratamentele de toamnă, preparate precum rafoxanidul, albendazolul, Ivomec F, closantel etc., deoarece acestea acționează eficient doar asupra fasciolelor adulte. Rezultatele ignoranței pot fi dezastruoase, cu mortalitate foarte
ridicată la ovine.

Câte tratamente efectuăm pe an?
Deși în multe cărți se specifică că trebuie să se facă mai multe tratamente pe an (unii scriu: unul primăvara, înainte de scoaterea animalelor la pășune, și altul toamna, după intrarea în stabulație; alții propun două tratamente primăvara și două toamna), corect este ca decizia
asupra efectuării unei dehelmintizări să o ia medical veterinar, în funcție de situația epidemiologică concretă din fiecare fermă sau turmă în parte. Este posibil ca într-un an să trebuiască să se facă 3-4 tratamente, iar în alt an să se facă doar unul sau niciunul. Acestea sunt tratamente strategice.

Medicul veterinar are posibilitatea să apeleze și la tratamente tactice, dependente de: condiţiile climatice ale fiecărui an, de păşunarea animalelor pe terenuri puternic contaminate, de introducerea de noi animale în efectiv, de gradul ridicat al invaziei etc.

Cum dozăm medicamentele?
Trebuie respectate dozele prescrise de producătorul medicației și nu cele ce apar în diferite cărți. Dozajul medicamentelor se face în funcție de greutatea animalelor. Atât subdozarea cât și supradozarea este păgubitoare. Trebuie să înțelegem că antihelminticele sunt un ”rău necesar”, ele având un oarecare grad de toxicitate de care trebuie să ținem cont.

Unele medicamente se administrează în doze variabile, în funcţie de efectul dorit şi de tipul de parazitism. Astfel, Coribanul (diamfenetida) se recomandă în doză de 80-100 mg/kg în cazul fasciolelor tinere, doza crescând la 120 mg/kg pentru o acţiune împotriva formelor adulte. Rafoxanidul este indicat în doză de 8-10 mg/kg în fascioloză şi 15-20 mg/kg în paramfistomoză. Caprinele, spre deosebire de ovine, au o biodisponibilitate redusă şi elimină repede medicamentele din organism. Pentru benzimidazolice şi probenzimidazolice
este bine să fie folosită o doză dublă faţă de ovine sau doza standard de la ovine să fie repetată la 12-24 de ore.

Este suficient să tratăm animalelecu medicații antihelmintice?
Categoric, nu. Dacă animalele nu prezintă forme clinice, atunci este suficientă o ameliorare a alimentației. Dacă animalele prezintă simptome, atunci în mod obligatoriu, pentru a obține rezultatele scontate, terapia specifică trebuie asociată cu una simptomatică, variat, în
funcție de simptomatologia specifică fiecărei parazitoze și de fiecare caz în parte.

După tratamentul antihelmintic animalele vor pășuna doar pe miriști sau terenuri care au o altă destinație decât aceea de pășune. În acest fel se evită contaminarea pășunilor cu elemente parazitare. Din păcate, acest fapt nu este decât rar respectat în practică.
De aceea, de multe ori, în loc să reducem nivelul parazitismului, în perioada următoare dehelmintizărilor, nivelul infestațiilor parazitare se poate exacerba.
Pe lângă aceste măsuri, pentru a avea rezultate bune în controlul parazitologic al helmintozelor, foarte importante sunt managementul pășunilor și pășunatului.