Direcţii şi abordări în practica medicală veterinară

Mario Codreanu

În procesul de evoluţie şi dezvoltare, s-au desprins scopuri diferite ale creşterii animalelor domestice, cu obiective distincte în dezvoltarea caracteristicilor şi calităţilor, cu adaptări anatomice şi schimbări funcţionale ale funcţiilor organismului. 

În acest proces, animalele de companie au căpătat, în mod voit, un rol fizic, cât şi psihic în mediul uman, contribuind prin prezenţă şi calităţi la bunăstarea acestora. 

Încă de la vârste fragede, copiii prezintă şi exprimă o afinitate pentru necuvântătoare, considerându-le animale de companie, dar în acelaşi timp şi creaturi imaginare. Mai târziu, încep să cerceteze caracteristicile propriilor animale de companie şi ale tuturor celor cu care sunt familiarizaţi, contribuind la alcătuirea unui sistem preliminar de aspecte generale despre animale, formând astfel un sistem iniţial de clasificare. Pe lângă câine şi pisică, în mod progresiv, în categoria animalelor de companie şi-au căpătat locul binemeritat calul, păsările, iepurii, peştii şi unele animale exotice (rozătoare, şerpi, păianjeni, broaşte ţestoase, reptile). 

În categoria animalelor de rentă, ca animale de producţie intră: rumegătoarele mari (bovine, bivoli), rumegătoarele mici (ovine, caprine), suine, păsări (găini, pui de carne, curcani, raţe, gâşte etc.). 

În evaluarea stării de sănătate şi a bunăstării animalelor din cadrul acestor două categorii (animale de companie şi de rentă), s-au statuat elemente de diferenţiere netă. Astfel, în aprecierea stării de sănătate a animalelor de companie, de importanţă şi semnificaţie crescândă au devenit cuantificarea elementelor de ordin comportamental la nivel individual, spre deosebire de evaluarea comportamentului de grup, în cazul animalelor de rentă. În aceste evaluări şi aprecieri, diferenţa rezidă, în principal, din creşterea şi exploatarea diferenţiată, în efective mari (exploataţii – ce adăpostesc sute sau mii de animale). 

În cazul animalelor de companie, modificările comportamentale şi de atitudine sunt esenţiale, întrucât sunt observate şi semnalate de către proprie­tar şi, obişnuit, reprezintă prima etapă a bolii. Diferitele tipuri comportamentale (alimentare, sociale, sexuale, de eli­mi­nare a secreţiilor şi excreţiilor) şi orice schimbare de atitudine sunt foarte importante şi constituie „semnalul de alarmă” ce îngrijorează proprietarul şi presupun solicitarea specialistului – medicul veterinar. În acest context, pentru medicul veterinar, asemenea elemente, în corelaţie cu modificări de ordin clinic şi paraclinic (diagnostic imagistic, analize serice, modificări hematologice, biochimice sangvine, imagistice, urinare etc.), conduc şi permit stabilirea diagnosticului de boală. 

Pentru animalele de rentă unde sistemul de exploatare presupune şi necesită păstrarea animalelor, de obicei în colectivităţi mari (din raţiuni, evident, economice), modificările incipiente şi uneori sugestive ale comportamentului individual sunt dificil de identificat şi de evaluat, important şi semnificativ devenind comportamentul de grup. În acest caz, semnalul de alarmă pentru proprietar/deţinător îl constituie, în principal, scăderea indicilor productivi şi reproductivi, modificări care reclamă intervenţia medicului veterinar. Pentru această categorie de animale, evaluarea clinică este dublată şi completată de screeningul metabolic de grup/individual. 

Din punctul de vedere al asigurării unei nutriţii raţionale, dietele complete pentru animalele de companie sunt special concepute pentru a menţine condiţia optimă a animalelor pentru diferitele stadii de viaţă (junior, adult, senior) sau pentru stările de maximă solicitare metabolică (gestaţie, lactaţie), iar în stările de boală sau în cazul susceptibilităţii şi vulnerabilităţii la condiţiile de boală sunt disponibile diete distincte, profilactice şi curative pentru diferitele categorii de afecţiuni (renale, hepatice, miocardice, pancreatice, intestinale, boli ale pielii etc.). 

Pentru animalele de rentă, consumul de furaje este, de asemenea, diferit, în funcţie de specie, şi acoperă total sau parţial cerinţele nutriţionale, diferite pentru fiecare categorie de vârstă, judicios alcătuite, în raport cu tipul de exploataţie şi specificul acesteia, ce permite obţinerea şi păstrarea indicilor productivi şi reproductivi. 

Diagnosticul clinic al animalelor de companie este bazat pe modificările sistemice (temperatura corporală, aspectul mucoaselor, al pielii, al limfonodulilor etc.) şi organice (funcţionale sau fizice), corelate integrat cu rezultatele examenelor complementare menite a confirma diagnosticul astfel prezumat. 

În cazul animalelor de rentă, diagnosticul paraclinic (screeningul metabolic) este bazat pe investigarea diferitelor elemente specifice ale profilului metabolic (glucide, lipide, proteine, vitamine, macro-/microelemente, enzime specifice), fiind completat şi de diagnosticul clinic. 

În cazul animalelor de companie, modificările semnalate de către proprietar sunt aduse la cunoştinţa medicului veterinar şi remediate în vederea îmbunătăţirii şi menţinerii calităţii vieţii şi a confortului biologic, ca pentru veritabili membri al familiei, în timp ce pentru animalele de rentă (de interes economic) primordială este obţinerea indicatorilor productivi şi reproductivi, în corelaţie cu destinaţia şi scopul creşterii acestora. 

Cu atât mai mult, în funcţie de tipul şi de scopul în care este crescut şi, respectiv, „exploatat” animalul, şi abordarea tipului şi gravităţii procesului morbid identificat este diferită. În cazul animalelor de companie, se apelează la cele mai noi şi costisitoare metode de diagnostic şi terapie pentru a menţine şi îmbunătăţi starea de sănătate a acestora, iar de multe ori, pentru animalele de rentă, atunci când acestea îşi pierd capacitatea de producţie/reproducţie ori sunt responsabile de producerea unor posibile pierderi economice (aşa cum este cazul bolilor infecţioase transmisibile), decizia este orientată către sacrificarea lor. 

Animalele de companie sunt adăpostite individual şi sunt expuse la aceleaşi condiţii de mediu ca şi proprietarul, expresia fenotipică fiind adesea în corelaţie cu expunerea la condiţii şi activităţi similare cu ale proprietarului. 

La animalele de interes economic, sunt adesea înregistrate boli induse de deficienţe nutriţionale, condiţii necorespunzătoare de întreţinere, boli „de efectiv” induse de sistemul intensiv de creştere, precum şi de stresorii adiacenţi (lotizări, transport, supraaglomerare). La acestea, uniformitatea genetică a raselor şi liniilor aflate în exploataţie, asociată cu condiţiile de întreţinere şi exploatare unitară, explică variabilitatea redusă a elementelor profilului metabolic (care constituie baza evaluării comparative a stării de sănătate). Practic, din acest motiv, la animalele de rentă reproductibilitatea este mai mare şi mai precisă (în comparaţie cu animalele de companie, unde diversitatea genetică şi a condiţiilor de habitat este mai mare) şi permite doar investigaţii şi observaţii pe grupuri de indivizi (din aceeaşi categorie de vârstă, rasă etc.). 

În cazul animalelor de companie, conceptul de „vulnerabilitate structurală” devine mai bine definit în inducerea şi abordarea diferitelor stări de boală, în reală corelaţie cu identificarea şi cuantificarea implicaţiilor elementelor determinante – ca entităţi biologice cu exprimări ce îmbracă un amplu şi intricat complex de factori. Din aceste considerente, pentru medicul veterinar este uneori mult mai dificil să găsească şi să aplice măsurile curative ce se impun a fi individualizate şi adaptate în conjuncţie cu aceste elemente de ordin individual. În cazul animalelor de companie, „valoarea afectivă” şi scopul existenţei lor vor determina în cazul animalelor bolnave apelarea la cele mai scumpe proceduri de diagnostic, respectiv de ordin curativ sau ameliorativ. 

În cazul animalelor de fermă, patologia de grup (afectarea în mod obişnuit a unui număr mai mare de animale expuse unor factori predispozanţi sau determinanţi comuni) nu permite întotdeauna urmărirea evoluţiei individuale a bolii şi aplicarea tratamentului individual adecvat (de obicei, se apelează la tratamente colective – curativo-profilactice), iar în cazul prognosticului economic nefavorabil sau al necesităţii instituirii unor măsuri curative excesiv de costisitoare, se recurge la sacrificarea acestora. 

Sursă : https://www.medichub.ro/reviste-de-specialitate/practica-veterinara-ro/directii-si-abordari-in-practica-medicala-veterinara-id-1971-cmsid-69