Livrăm gratuit în raza municipiului Chișinău comenzile ce depășesc valoarea de 500 lei.

Telefon

022011082

Ore de lucru

09:00 - 18:00

Telefon

022011082

0

Orientări clinice în patologia generală a testudinelor de companie

30 Aug 2022

Orientări clinice în patologia generală a testudinelor de companie

Întreţinerea în captivitate a unor specii tot mai diverse de animale a condus la extinderea noţiunii de „animal de companie“, fiind crescute şi chiar reproduse specii de animale, la mare distanţă de locul de origine. Cel mai frecvent  lipsa cunoştinţelor despre biologia speciei sau cunoaşterea parţială a necesităţilor a condus la apariţia unor grave erori de întreţinere care, în timp, s-au transformat în patologie specifică, cel mai frecvent fiind asociată cu deficienţe metabolice grave.

Conf.univ. dr. Laurențiu TUDOR- Facultatea de Medicină Veterinară București

Broaştele ţestoase au devenit animale de companie preferate de adulţi sau copii, în special datorită conformaţiei ciudate şi aspectului deosebit faţă de alte specii de animale de companie. Aceste specii sunt încadrate taxonomic în Clasa Reptilia, Subclasa Anapsida, Ordinul Testudines. Acest ordin este divizat în mai multe familii şi genuri care includ numeroase specii de broaşte ţestoase terestre sau acvatice, specii în extincţie sau încă prezente în mediul natural, majoritatea fiind adevărate fosile vii (primele specii ale acestui ordin formându-se acum peste 157 milioane de ani). Dintre aceste specii multe au devenit animale de companie atrăgând oamenii prin formă, culori sau obiceiuri comportamentale. Restrângerea habitatului ca urmare a extinderii şi intensificării activităţii umane (agricultură, exploataţii forestiere sau acvatice, baraje, turism etc.) a condus la diminuarea populaţională a multor specii, iar în multe cazuri a determinat chiar extincţia sau reducerea populaţională la un număr de indivizi riscant pentru activitatea reproductivă (ca diversitate genetică) şi de menţinere a speciei. Un exemplu elocvent îl reprezintă speciile genului Chelonoidis
care fie o parte a dispărut, fie sunt pe cale de dispariţie, fiind incluse în programe internaţionale de protecţie. Multe alte specii au un regim legislativ special însă din necunoaştere sunt preluate din mediul natural aşa cum se întâmplă frecvent cu specii ale genului Testudo. Ca taxonomie generală broaştele ţestoase (acvatice şi terestre) fac parte din Clasa Reptilia, Ordinul Testudines. Acest ordin încadrează 13 familii de ţestoase care includ specii care au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie, precum şi specii care încă se regăsesc în prezent în natură:

  1. Familia Carettochelyidae
  2. Familia Chelidae
  3. Familia Cheloniidae
  4. Familia Chelydridae
  5. Familia Dermatemydidae
  6. Familia Dermochelyidae
  7. Familia Emydidae
  8. Familia Geoemydidae
  9. Familia Kinosternidae
  10. Familia Pelomedusidae
  11. Familia Podocnemididae
  12. Familia Testudinidae
  13. Familia Trionychidae

Dintre acestea 2 familii sunt cele care furnizează cele mai multe specii care se regăsesc ca broaşte ţestoase de companie:

Familia Emydidae şi Familia Testudinidae. Familia Emydidae încadrează mai multe genuri: Genul Chrysemys (cu specie de referinţă C. picta care se regăseşte ca animal de companie în special în America de nord şi Asia), Genul Clemmys, Genul Deirochelys, Genul Emydoidea, Genul Emys (ţestoase acvatice europene, Emys orbicularis fiind o specie frecvent întreţinută în acvaterarii inclusiv în ţara noastră), Genul Glyptemys, Genul Graptemys (care încadrează specii de ţestoase acvatice mai frecvente în ultimii ani ca animale de companie în toată lumea), Genul Malaclemys, Genul Pseudemys, Genul Terrapene şi Genul Trachemys. Genul Trachemys este cel care a furnizat şi furnizează cele mai multe specii de ţestoase acvatice
întreţinute ca animale de companie în toată lumea: Trachemys adiutrix (Vanzolini, 1995 – ţestoasa de Maranhão), Trachemys callirostris (Gray, 1856 – cu subspeciile T. c. callirostris – ţestoasa columbiană, T. c. chichiriviche - Pritchard & Trebbau, 1984 – ţestoasa de Venezuela),
Trachemys decorata (Barbour & Carr, 1940 – ţestoasa hispanică), Trachemys decussata (Bell, 1830 – ţestoasa cubaneză cu subspeciile T. d. angusta - Barbour & Carr, 1940 - ţestoasa cubaneză vestică şi T. d. decussata – Bell - 1830 ţestoasa cubaneză estică), Trachemys dorbigni (A.M.C. Duméril & Bibron, 1835 – ţestoasa lui D’Orbigny), Trachemys emolli (Legler, 1990 – ţestoasa de Nicaragua), Trachemys gaigeae (Hartweg, 1939 – ţestoasa Big Bend cu subspeciile T. g gaigeae - Hartweg, 1939 şi T. g. hartwegi - Legler, 1990), Trachemys medemi (Vargas-Ramírez, del Valle, Ceballos & Fritz, 2017), Trachemys nebulosa (Van Denburgh, 1895 – ţestoasa de Baja California cu subspeciile T. n. hiltoni, T. n. nebulosa), Trachemys ornata (Gray, 1830 – ţestoasa ornament), Trachemys scripta (Thunberg, 1792) – cu subspeciile T. s. elegans (Wied, 1839 – ţestoasa cu
tâmple roşii), T. s. scripta (Thunberg, 1792 – ţestoasa cu burta galbenă, T. s. troostii (Holbrook, 1836 – ţestoasa Cumberland), Trachemys stejnegeri (Schmidt, 1928 – ţestoasa central antilleană cu subspeciile T. s. malonei - Barbour & Carr, 1938 – ţestoasa Inagua, T. s. stejnegeri - Schmidt,
1928 – ţestoasa de Puerto Rico şi T. s. vicina - Barbour & Carr, 1940 – ţestoasa de Dominica), Trachemys taylori (Legler, 1960 – ţestoasa din Cuatro Ciénegas), Trachemys terrapen (Bonnaterre, 1789 – ţestoasa jamaicană), Trachemys venustan(Gray, 1856 – ţestoasa americană cu
subspeciile T. v. cataspila - Günther, 1885 – ţestoasa Huasecan, T. v. grayi - Bocourt, 1868 – ţestoasa lui Gray sau ţestoasa de Tehuantepec, T. v. iversoni - McCord, Joseph-Ouni, Hagen & Blanck, 2010 – ţestoasa de Yucatan, T. v. panamensis -McCord, Joseph-Ouni, Hagen & Blanck,
2010 – ţestoasa de Panama, T. v. uhrigi - McCord, Joseph-Ouni, Hagen & Blanck, 2010 – ţestoasa Uhrig, T. v. venusta - Gray, 1856 – ţestoasa de Belize) şi Trachemys yaquia (Legler & Webb, 1970 –ţestoasa Yaqui).

Multe specii şi subspecii au fost clasificate în ultimii ani, iar unele dintre acestea se află sub restricţii interna- ţionale privind deţinerea în captivitate.
Dintre ţestoasele terestre crescute în captivitate sunt preferate diferite specii ale Familiei Testudinidae şi în special ţestoase din genul Testudo:
T. graeca –T. g. graeca (ţestoasa africană), T. g. soussensis (ţestoasa maro- cană), T. g. marokkensis (ţestoasa maroca- nă nordică), T. g. nabeulensis (ţestoasa tunisiană), T. g. cyrenaica (ţestoasa libiană), T. g. ibera (ţestoasa iberică), T. g. armeniaca (ţestoasa armenească), T. g. buxtoni (ţestoasa de Marea Caspică), T. g. terrestris (ţestoasa libiană), T. g. zarudnyi (ţestoasa de Azerbaijan), T. g. whitei (ţestoasa algeriană);Testudo hermanni -

Testudo hermanni hermanni (ţestoasa lui Herman vestică), Testudo hermanni boettgeri (ţestoasa lui Herman estică) care populează şi zonele sudice şi estice din ţara noastră, Testudo hermanni hercegovinensis (ţestoasa de Dalmaţia);
Testudo horsfieldii – ţestoasa rusească de stepă sau ţestoasa terestră a lui Horsfield – una dintre cele mai populare în captivitate;
Testudo kleinmanni – ţestoasa egipteană;
Testudo marginata – ţestoasa grecească.

Întreţinerea în captivitate a acestor specii provenite din regiuni diferite nu s-a corelat cu asigurarea unor condiţii corespunzătoare de viaţă, în special cu amenajarea şi organizarea corectă a unor terarii care să ofere parametrii de confort sau cel puţin o temperatură adecvată şi o
dietă corespunzătoare. Cel mai frecvent lipsa cunoştinţelor despre biologia acestor specii sau cunoaşterea parţială a ecobiologiei lor, a condus la apariţia unor grave erori de întreţinere în captivitate care în timp s-au transformat în patologie specifică, adeseori fiind dezvoltate
deficienţe metabolice grave. Juvenilii de ţestoase care ajung în punctele de vânzaredin magazine sunt staţionaţi în condiţii care nu se corelează cu necesităţile metabolice, în multe situaţii asigurându-se temperaturi mai ridicate decât intervalul de confort pentru a obliga broscuţele
să fie agitate şi să manifeste o vioiciune exagerată care să atragă cumpărătorii. La acestea se adaugă şi hrănirea cu vegetale obţinute din culturi intensive şi care conţin cantităţi mari de compuşi chimici nocivi, sau se utilizează formule de premixuri peletate sau granulate care (în special la
vârstele mici) determină dezechilibre digestive şi favorizează dereglări metabolice evolutive cu consecinţe patologice grave atât pe termen scurt, cât şi pe intervale de timp mari. De multe ori dereglările produse la vârste mici încep să determine semne clinice după luni de zile,
fiind bine cunoscută şi descrisă de mulţi autori capacitatea compensatorie uriaşă a acestor specii şi a chelonienilor în general.

Afectarea generală a metabolismului are consecinţe directe asupra statusului imunitar şi a capacităţii organismului de a face faţă agresiunilor infecţioase. Diferite specii de virusuri sau bacterii care în mod natural nu afectează ţestoasele reuşesc în aceste condiţii să producă, singure sau asociate, stări morbide care, în multe situaţii, evoluează agravant şi chiar letal. O altă problemă specială este reprezentată de faptul că patologia reptilelor, în general, include o serie de particularităţi carem se referă atât la etiologie şi patogeneză, cât şi la diagnostic şi conduită terapeutică.

Ţestoasele, atât cele acvatice, cât şi cele terestre, au un grad de dificultate sporit privind patologia şi intervenţia medicală din două motive: diferenţe anatomo-fiziologice semnificative (chiar faţă de alte familii sau ordine cu care au legături filogenetice strân-se)
şi necesităţi ecobiologice particulare. Din punct de vedere taxonomic, familiile şi subfamiliile încadrează o multitudine de specii cu comportamente sau patologii extrem de diferite, uneori chiar în cadrul aceluiaşi gen. Ţestoasele sunt frecvent purtătoare de bacterii patogene fără a dezvolta stări clinice şi aparent fără a prezenta afectări ale organelor sau ţesuturilor unde sunt cantonate acestea. Întreţinerea în cap- tivitate în condiţiile descrise anterior, asigu- ră posibilitatea acestor bacterii să atace ţesuturile sau organele în care sunt cantonate, să se multiplice, să genereze faze bac- teriemice şi să se răspândească prin intermediul torentului circulator în diferite orga- ne unde alterează funcţia acestora şi apoi determină distrucţii tisulare majore, fiind posibilă chiar dezvoltarea unor faze septice-mice cu afectarea gravă a structurii vaselor
sangvine (uneori cu hemoragii tisulare spontane), iar în final determină moartea.

Fazele patogenetice şi manifestările clinice prezintă diferenţe în funcţie de asocierile bacteriene care capătă valenţe de patogenitate. Ţestoasele de apă dulce au devenit animale de companie preferate de mulţi adulţi sau copii, în special datorită conformaţiei ciudate şi vioiciunii pe care
o manifestă când sunt mici. În ultimii 25 – 30 ani, o extindere largă au avut-o diferite specii ale Subfamiliei Deirochelynae, în special ţestoase din genul Chrysemys (cea mai cunoscută şi răspândită fiind C. picta) şi cele din genul Trachemys (în special subspeciile de T. scripta – T. scripta
scripta şi T. scripta elegans), cunoscut  ca ţestoase cu tâmple roşii, ţestoase cu tâmple galbene sau ţestoase californiene.

Întreţinerea în captivitate a acestor specii provenite din regiunile continentale americane nu s-a corelat cu asigurarea unor condiţii corespunzătoare de viaţă, în special cu amenajarea şi organizarea corectă a unor terarii sau acvaterarii care să ofere parametrii de confort sau cel
puţin o temperatură adecvată şi o dietă corespunzătoare. Cel mai frecvent lipsa cunoştinţelor despre biologia acestor specii sau cunoaşterea parţială a ecobiologiei lor, a condus la apariţia unor grave erori de întreţinere în captivitate care, în timp,
s-au transformat în patologie specifică, cel mai frecvent fiind dezvoltate deficienţe metabolice grave.

Aceste specii provin din zona centrală şi sudică a Americii de Nord şi până în regiunile de nord şi centru ale Americii de Sud, regiuni geografice cu climă caldă şi caracterizate de 2 sezoane principale. În zona europeană, aceste ţestoase au fost frecvent asimilate ca necesităţi cu
emidinele autohtone şi în special cu cele din genul Emys (cea mai cunoscută fiind E. orbicularis), specii care prezintă mari diferenţe fiziologice şi anatomice, având cu totul alte necesităţi faţă de condiţiile oferite de regiunile cu climă temperată. Juvenilii de Trachemys şi Chrysemys care ajung în punctele de vânzare din magazine sunt staţionaţi în condiţii care nu se corelează cu necesităţile metabolice (pH dezechilibrat, schimburi frecvente de apă, densitate populaţională mare care favorizează acumularea de amoniac şi hidrogen sulfurat). În multe situaţii se asigură temperaturi mai ridicate decât intervalul de confort pentru a obliga broscuţele să fie agitate şi să manifeste o vioiciune exagerată cu mişcări exagerate care atrag cumpărătorii. La acestea se adaugă şi hrănirea cu produse liofilizate sau formule de premixuri peletate sau granulate care (în special la vârstele
mici) determină dezechilibre digestive şi favorizează dereglări metabolice evolutive cu consecinţe patologice grave atât pe termen scurt, cât şi pe intervale de timp mari.

De multe ori dereglările produse la vârste mici încep să prezinte semne clinice după luni de zile, fiind bine cunoscută şi descrisă de mulţi autori capacitatea compensatorie uriaşă a acestor specii şi a chelonienilor în general. Afectarea generală a metabolismului are consecinţe directe asupra statusului imunitar şi a capacităţii organismului de a face faţă agresiunilor infecţioase. Diferite specii de virusuri sau bacterii care în mod natural  nu afectează emidinele reuşesc, în aceste condiţii, să producă, singure sau asociate, stări morbide care, în multe situaţii,
evoluează agravant şi chiar letal.

Ţestoasele acvatice sunt frecven tpurtătoare de bacterii patogene gramnegative fără a dezvolta stări clinice şi aparent fără a prezenta afectări ale organelor sau ţesuturilor unde sunt cantonate acestea. Diferite specii de Yersinia spp.sunt izolate relativ frecvent de la ţestoase acvatice clinic sănătoase, la acestea asociindu-se Mycobacterium spp., Pasteurella spp. şi Pseudomonas spp. în special pe ţesuturile tractusului digestiv sau respirator. De asemenea există mai multe studii care relevă că 38 până la 47% din emidinele întreţinute în captivitate  sunt purtătoare de Salmonella spp., în special la nivel digestiv.

În aceste condiţii, sunt frecvente infecţiile generalizate sau septicemiile consecutive dezechilibrelor metabolice- afectarea generală a metabolismului are consecinţe directe asupra statusului imunitar şi a capacităţii organismului de a face faţă agresiunilor infecţioase. Diferite specii de virusuri sau bacterii care în mod natural nu afectează ţestoasele reuşesc, în aceste condiţii, să producă, singure sau asociate, stări morbide care în multe situaţii evoluează agravant şi chiar letal. Virusurile constituie o categorie relativ restrânsă şi mai frecvent acţionează ca factori secundari complicând patologia în bacterioze sau uneori suprapunându-se în probleme metabolice cronice. Sunt şi virusuri care acţionează primar generând entităţi morbide bine conturate, aşa cum sunt herpesvirozele „de primăvară“ (trecerile bruşte de la sezoane reci la

Stomatită cu modificări ale valvulei maxilare Juvenil cu modificări hemoragice la nivelul plastronului în pseudomonoză sezoane calde fără o perioadă de adaptare într-un terariu de tranziţie), herpesvirozele generalizate la indivizii extenuaţi după sezoanele
de reproducţie sau cu metabolism dereglat care stau retraşi, preferă locurile ascunse şi refuză chiar şi combinaţiile vegetale preferate. Diagnosticarea precoce permite stabilirea unei conduite terapeutice adecvate înainte ca leziunile să se agraveze. De regulă modificările mucoasei
bucale şi apariţia unei salive gelatinoase, asociate cu sensibilitate bucală şi creşterea exagerată a valvulei maxilare, asigură prezumţia diagnostică.

Diagnosticul tardiv presupune, în unele situaţii, detectarea şi a unor factori etiologici bacterieni sau micotici care complică leziunile şi simptomatologia. În aceste situaţii se va recurge la administrarea de antivirale pe cale generală (acyclovir) asociate cu antibiotice sau chimioterapice, pentru a combate infecţiilesecundare. Există şi viroze în care intervenţia tera- peutică este iluzorie. Atât în herpesviroze, iridoviroze, cât şi în paramyxoviroze diagnosticul se stabileşte histologic. Este importantă diferenţierea manifestărilor clinice, în general de stomatite, rinite şi gastroenterite evolutive, de iatropatiile generate prin administrarea de antiinflamatoare cortizonice consecutiv cărora apar modificări majore la nivelul tractusului digestiv superior (în special stomatite).

În paramyxoviroză se înregistrează atât modificări respiratorii, cât şi nervoase,histologic constatându-se incluzii eozinofilice în pulmon şi creier, intensitatea acestor manifestări şi frecvenţa de apariţie fiind mai mare la testudinidele care nu au fost introduse la hibernat.
Diferite specii bacteriene sunt izolate relativ frecvent de la ţestoase clinic sănătoase, la acestea asociindu-se Mycobacterium spp., Pasteurella spp. şi Pseudomonas spp. în special pe ţesuturile tractusului digestiv sau respirator. De asemenea există mai multe studii care
relevă că 42 până la 57% din testudinidele întreţinute în captivitate sunt purtătoare de Mycobacterium spp. şi Pasteurella spp. în special la nivel respirator.

În captivitate se diagnostichează relativ frecvent boala tractusului respirator superior (BTRS), în multe situaţii evoluţia fiind letală. Conduita terapeutică este complexă în toate cazurile. În primele faze trebuie susţinute funcţiile de bază şi volemia. Se intervine prin administrarea intracelomică sau
epicelomică de fluide complexe, asocieri de soluţii de rehidratare cu aminoacizi, complexe minerale şi soluţii trofice. În situaţia manifestării inapetenţei pe termen lung se poate recurge la hrănirea forţată prin sondă intragastrică, administrând piureuri diluate din combinaţii de
vegetale. Fluidoterapia se poate face la volume adaptate în funcţie de specie şi vârstă. Este importantă asigurarea antibioterapiei care trebuie să ţină cont în primul rând de asocierea bacteriană, înspecial dacă sunt asociaţi şi alţi gram-po- sau gram-negativi. Alegerea antibioticului
sau combinaţiei de antibiotice (eventual asociate cu chimioterapice) va ţine cont de compatibilitatea cu specia de ţestoasă, precum şi cu vârsta acesteia.
Administrările se pot face subcutanat (în faldurile cervicale laterale) sau intramuscular, la intervale care se vor corela cu specia, activitatea metabolică şi temperatura ambientală. În evoluţiile respiratorii se intervine şi prin lavaje nazale cu soluţii saline şi antibiotice, pentru a elimina detritusurile
şi aglomerările de mucus, prevenind formarea spumozităţilor sau altor complexe obstructive care pot fi fatale. Asocierea Pseudomonas spp. sau a Pasteurella testudinis cu Aeromonas spp. sau Klebsiella spp. determină şi msimptomatologie respiratorie, iar la
nivelul mucoasei oro-faringiene apar eroziuni şi depozite vâscoase abundente care uneori pot conduce la obliterare şi asfixie.

Atrage atenţia dispneea şi refuzul hranei, iar la examinarea clinică a zonei oro-faringiene sunt evidente modificările mucoasei şi uneori chiar prezenţa de stomatite ulcerative, necrotice sau hemoragice.

Pseudomonozele evoluează cu precădere la schimbările de sezon, în urma hibernărilor defectuoase şi la pui în primul an de viaţă (când sunt şi transformări morfo-fiziologice importante). Este importantă intervenţia rapidă şi în special menţinerea hidratării (administrarea
intracelomică în urgenţă de fluide complexe). Pentru reechilibrarea hidroelectrolitică de durată şi pentru hrănire se vor face hrăniri prin sonda intragastrică cu fluide nutritive complexe (jumătate din volumul gastric al individului administrat la 4 – 5 zile). Antibioterapia va ţine cont
de rata metabolică, temperatura ambientală (pentru majoritatea speciilor fiind recomandat intervalul 29 – 30⁰C) şi farmacodinamia substanţei utilizate.

În cazurile cu refuz de hrană total se vor administra i.m.,iar acolo unde indivizii acceptă hrănirea este de preferat administrarea orală (în hrană) care asigură absorbţie lentă şi titru ridicat pe o perioadă mai lungă. Administrarea orală este de preferat şi în stomatitele
cu depozite gelatinoase şi eroziuni la nivelul mucoasei. În aceste situaţii este recomandabilă asocierea metronidazolului sub formă de pensulaţii sau badijonări după debridarea riguroasă. O patologie diferită apare în infecţiile cu Escherichia coli, sau specii de Salmonella spp. şi Clostridium spp. Se constată clinic enterite sau gastroenterite, afecţiuni respiratorii (în asocierile cu Clostridium spp.), sau afecţiuni ale tractusului urogenital inferior (în asocierile cu Escherichia coli). Unii autori descriu şi modificări tegumentare severe datorate formelor septicemice la care se asociază
Pasteurella testudinis. În toate aceste situaţii este recomandabilă antibioterapia sistemică şi topică cu asocieri de antibiotice şi chimioterapice cu spectru larg pentru a preveni infecţiile secundare.

În formele septicemice este importantă supravegherea medicală pentru a preveni crizele asfixice (asigurarea de lavaje bucale periodice cu soluţii saline asociate cu antibiotice şi chimioterapice) şi pentru a interveni rapid în crizele tetanice. Dintre bolile cu etiologie micotică cel
mai frecvent sunt diagnosticate dermatitele cu evoluţie cronică. În general dermatitele micotice evoluează localizat (afectarea unor zone circumscrise cu contur relativ regulat) şi trebuie diferenţiate de dermatitele veziculoase cu etiologie bacteriană determinate de Pseudomonas
spp. sau Aeromonas spp.

Dermatitele micotice nu au tendinţe expansive la testudinide, iar administrarea topică de produse cu fluconazol sau clotrimazol, câteva săptămâni, va remedia situaţia. Se consideră că boala s-a remis atunci când pielea se cicatrizează complet.

Ţestoasele acvatice sunt frecvent purtătoare de bacterii patogene gramnegative fără a dezvolta stări clinice şi aparent fără a prezenta afectări ale organelor sau ţesuturilor unde sunt cantonate acestea. Există mai multe studii care relevă că 38 până la 47% din emidinele întreţinute în captivitate sunt purtătoare de Salmonella spp., în special la nivel digestiv. Întreţinerea în captivitate în condiţiile descrise anterior, permit acestor bacterii să atace ţesuturile sau organele în care sunt cantonate, să se multiplice, să genereze faze bacteriemice şi să se răspândească prin intermediul torentului circulator în diferite organe unde alterează funcţia acestora şi apoi determină distrucţii tisulare, încep să dezvolte faze septicemice cu afectarea gravă a structurii vaselor sangvine, iar în final determină moartea. Fazele patogenetice şi manifestările clinice prezintă
diferenţe în funcţie de asocierile bacteriene care capătă valenţe de patogenitate.

Asocierile cu Salmonella spp. se manifestă în primele faze prin inapetenţă, diarei cu fecale mucoase verzui-închise sau negricioase, dificultăţi respiratorii, iar după o perioadă de câteva săptămâni se poate constata „înmuierea“ carapacei şi plastronului, dar fără exfolieri de solzi, în fazele avansate producându-se hemoragii interne spontane şi exitus.

Diferite specii de Yersinia spp. sunt izolate relativ frecvent de la ţestoase acvatice clinic sănătoase, la acestea asociindu-se Mycobacterium spp., Pasteurella spp. şi Pseudomonas spp. în special pe ţesuturile tractusului digestiv sau respirator. Asocierile dintre Yersinia spp. şi Vibrio spp.
determină forme septicemice lente în care iniţial se constată inapetenţa, ţestoasele stau retrase şi preferă zonele întunecate. Această fază poate dura o săptămână sau mai multe săptămâni. Ulterior se constată scăderi ale densităţii şi durităţii plăcilor de la nivelul plastronului, tendinţa de exfoliere a straturilor de solzi, inclusiv a celor imaturi („năpârlire“ excesivă), iar la nivelul joncţiunilor dintre plăci sau chiar sub solzi se pot constata hemoragii (peteşii) de culoare roşu aprins până la nuanţe albastru violacee, uneori întreaga suprafaţă a plastronului devenind marmorată cu
nuanţe vineţii. În cazul suprapunerilor de

Aeromonas spp. manifestările sunt mai intense, se constată afectarea hemoragică atât a plastronului, cât şi a carapacei, ambele prezentând o scădere evidentă a durităţii. Apar hemoragii cutanate (peteşii, sufuziuni) în special în regiunea pericloacală şi zona cervicală distală.
Frecvent Aeromonas spp. determină alterarea funcţiei renale, produce blocaj renal şi exitus înainte ca manifestările hemoragice să devină evidente. În asocierile cu Pseudomonas spp. sau gram-pozitivi (de regulă Corynebacterium spp. şi mai rar tulpini coagulază pozitive
de Staphylococcus spp.) se constată o reducere a durităţii (înmuierea) doar la nivelul carapacei, în timp formându-se două adâncituri simetrice dorso-caudale şi apariţia de hemoragii cutanate evidente (echimoze, peteşii) în toată regiunea posterioară.

Frecvent în septicemia cu aceste specii (în special cu Corynebacterium spp.) apar abcese hepatice şi fragilitate vasculară accentuată cu producerea de hemoragii interne. Consecutiv acumulării de sânge în cavitatea generală, apar compresiuni pe sacii respiratori, dificultăţi
respiratorii care evoluează agravant şi chiar sincopă cu exitus. Asocierea cu Mycoplasma spp. determină în primele faze manifestări respiratorii (dispnei şi expulzarea de mucozităţi, sau formarea de spumozităţi nazale mai evidente în timpul efortului expirator). Evoluează în
mai multe săptămâni, perioadă în care colonizează spaţiul mezobronşial şi sacii aerieni. În fazele septicemice se constată „înmuierea“ evidentă a plastronului şi mai rar o reducere a durităţii carapa- cei, hemoragii cutanate punctiforme, edem gelatinos în regiunea cervicală care
uneori blochează posibilitatea retragerii capului, ţestoasa căpătând aspect de animal împăiat. Moartea survine de regulă în urma hemoragiilor interne spontane.

Conduita terapeutică este complexă în toate cazurile. În primele faze trebuie susţinute funcţiile de bază şi volemia. Se intervine prin administrarea intracelomică sau epicelomică de fluide complexe, asocieri de soluţii de rehidratare cu aminoacizi, complexe minerale şi soluţii trofice.
În situaţia manifestării inapetenţei pe termen lung, se poate recurge la hrănirea forţată prin sondă intragastrică, administrând piureuri diluate din peşte (în special ficat de peşte) sau complexe proteice rehidratate. Fluidoterapia se poate face la volume de 15 – 25 ml/kg/zi, în funcţie de
specie şi vârstă.

Este importantă asigurarea antibioterapiei care trebuie să ţină cont în primul rând de asocierea bacteriană, în special da- că sunt gram-pozitivi sau gram-negativi.

Alegerea antibioticului sau combinaţiei de antibiotice (eventual asociate cu chimioterapice) va ţine cont de compatibilitatea cu specia de ţestoasă, precum şi cu vârsta acesteia. Administrările se pot face subcutanat (în faldurile cervicale laterale) sau intramuscular (în membrele posterioare),
la intervale care se vor corela cu specia, activitatea metabolică şi temperatura ambientală. În evoluţiile respiratorii se pot face lavaje nazale cu soluţii saline şi antibiotice, pentru a elimina detritusurile şi aglomerările de mucus, prevenind formarea spumozităţilor care pot fi fatale.

Toate manipulările şi manoperele terapeutice vor fi efectuate cu mare atenţie pentru a nu creşte riscul hemoragic. Pe toată durata tratamentului nu se vor face schimburi de apă, iar temperatura se va corecta la intervalul optim de confort care trebuie asigurat în funcţie de specie. La
revenirea apetitului, hrănirea se va face ponderat, la intervale mari de timp, pentru a limita riscul hemoragiilor interne. Întreţinerea în captivitate în condiţiile descrise anterior, permit acestor bacterii să atace ţesuturile sau organele în care sunt cantonate, să se multiplice, să genereze
faze bacteriemice şi să se răspândească prin intermediul torentului circula- tor în diferite organe unde alterează funcţia acestora şi apoi determină distrucţii tisulare, încep să dezvolte faze septicemice cu afectarea gravă a structurii vaselor sangvine, iar în final
determină moartea.

Fazele patogenetice şi manifestările clinice prezintă diferenţe în funcţie de asocierile bacteriene care capătă valenţe de patogenitate. Asocierile dintre Yersinia spp. şi Vibrio spp. determină forme septicemice lente în care, iniţial, se constată inapetenţa, ţestoasele stau retrase şi preferă zonele
întunecate. Această fază poate dura o săptămână sau mai multe săptămâni. Ulterior, se constată scăderi ale densităţii şi durităţii plăcilor de la nivelul plastronului, tendinţa de exfoliere a straturilor de solzi, inclusiv a celor imaturi („năpârlire“ excesivă), iar la nivelul joncţiunilor dintre
plăci sau chiar sub solzi se pot constata hemoragii (peteşii) de culoare roşu aprins până la nuanţe albastru violacee, uneori întreaga suprafaţă a plastronului devenind marmorată cu nuanţe vineţii.

În cazul suprapunerilor de Aeromonas spp. manifestările sunt mai intense, se constată afectarea hemoragică atât a plastronului, cât şi a carapacei, ambele prezentând o scădere evidentă a durităţii. Apar hemo- ragii cutanate (peteşii, sufuziuni) în special în regiunea pericloacală şi zona cervicală distală. Frecvent, Aeromonas spp. determină alterarea funcţiei renale, produce blocaj renal şi exitus înainte ca manifestările hemoragice să devină evidente.

În asocierile cu Pseudomonas spp. sau gram-pozitivi (de regulă Corynebacterium spp. şi mai rar tulpini coagulază pozitive de Staphylococcus spp.) se constată o reducere a durităţii (înmuierea) doar la nivelul carapacei, în timp formându-se două adâncituri simetrice dorso-caudale
şi apariţia de hemoragii cutanate evidente (echimoze, peteşii) în toată regiunea posterioară.

Frecvent, în septicemia cu aceste specii (în special cu Corynebacterium spp.) apar abcese hepatice şi fragilitate vasculară accentuată cu producerea de hemoragii interne. Consecutiv acumulării de sânge în cavitatea generală, apar compresiuni pe sacii respiratori, dificultăţi
respiratorii care evoluează agravant şi chiar sincopă cu exitus. Asocierile cu Salmonella spp. se manifestă în primele faze prin inapetenţă, diarei cu fecale mucoase verzui-închise sau negricioase, dificultăţi respiratorii, iar după o perioadă de câteva săptămâni putându-se constata „înmuierea“ carapacei şi plastronului, dar fără exfolieri de solzi, în fazele avansate producându-se hemoragii interne spontane şi exitus. Asocierea cu Mycoplasma spp. determină, în primele faze, manifestări respiratorii (dispnee şi expulzarea de mucozităţi, sau formarea de spumozităţi nazale
mai evidente în timpul efortului expirator).

Evoluează în mai multe săptămâni, perioadă în care colonizează spaţiul mezobronşial şi sacii aerieni. În fazele septicemice se constată „înmuierea“ evidentă a plastronului şi mai rar o reducere a durităţii carapacei, hemoragii cutanate punctiforme, edem gelatinos în regiunea cervicală care uneori blochează posibilitatea retragerii capului, ţestoasa căpătând aspect de animal împăiat.

Moartea survine de regulă în urma hemoragiilor interne spontane.

Conduita terapeutică este complexă în toate cazurile. În primele faze trebuie susţinute funcţiile de bază şi volemia. Se intervine prin administrarea intracelomică sau epicelomică de fluide complexe, asocieri de soluţii de rehidratare cu aminoacizi, complexe minerale şi soluţii trofice.
În situaţia manifestării inapetenţei pe termen lung se poate recurge la hrănirea forţată prin sondă intragastrică, administrând piureuri diluate din peşte (în special ficat de peşte) sau complexe proteice rehidratate. Fluidoterapia se poate face la volume adaptate în funcţie de specie
şi vârstă. Este importantă asigurarea antibioterapiei care trebuie să ţină cont în primul rând de asocierea bacteriană, în special dacă sunt gram-pozitivi sau gram-negativi. Alegerea antibioticului sau combinaţiei de antibiotice (eventual asociate cu chimioterapice) va ţine cont
de compatibilitatea cu specia de ţestoasă, precum şi cu vârsta acesteia. Administrările se pot face subcutanat (în faldurile cervicale laterale) sau intramuscular (în membrele posterioare), la intervale care se vor corela cu specia, activitatea metabolică şi temperatura ambientală.
În evoluţiile respiratorii se pot face lavaje nazale cu soluţii saline şi antibiotice, pentru a elimina detritusurile şi aglomerările de mucus, prevenind formarea spumozităţilor care pot fi fatale. Toate manipulările şi ma- noperele terapeutice vor fi efectuate cu ma- re atenţie pentru a nu creşte riscul hemo-ragic.

Pe toată durata tratamentului nu se vor face schimburi de apă, iar temperatura se va corecta la intervalul optim de confort care trebuie asigurat în funcţie de specie. La revenirea apetitului, hrănirea se va face ponderat, la intervale mari de timp, pentru a limita riscul hemoragiilor interne.
Hipovitaminozele evoluează grav atât la ţestoasele acvatice cât şi la cele terestre. Hipovitaminoza A este una din bolile metabolice care evoluează tot mai frecvent la ţestoasele acvatice crescute în captivitate. Este o boală specifică ţestoaselor reproduse artificial şi care după ecloziune sunt cazate în spaţii inadecvate, fiind hrănite parcimonios cu raţii dezechilibrate nutritiv.

A fost prima dată descrisă la specii ale genurilor Chrysemys şi Trachemys,

Hemoragii cutanate generalizate

Faza primare de evoluţie cu exfolieri la nivelul plastronului şi edem cervical incipient Formă respiratorie severă cu edem gelatinos subcutanat Faze primare de evoluţie, modificarea conformaţiei carapacei popular numite ţestoase californiene sau ţestoasa cu tâmple roşii. La alte specii de
chelonieni acvatici sau tereştri, hipovitaminoza A nu a fost diagnosticată decât sub forma unor cazuri excepţionale, la animale subnutrite sau menţinute ani de zile în condiţii de mediu total improprii.

În general la ţestoasele terestre (majoritar vegetariene) care consumă imediat după ecloziune plante bogate în caroteni se consideră că este imposibilă hipovitaminoza

A. La ţestoasele californiene (genurile Chrysemys şi Trachemys) după ecloziune puii sunt transmişi destul de repede către centrele de comercializare, transportul şi apoi păstrarea în punctele de vânzare însumând perioade de timp în care condiţiile de mediu (lumină, temperatură, pH-ul apei, concentraţia de amoniac şi hidrogen sulfurat din apă) nu sunt asigurate la nivel optim.

Condiţiile defavorabile de mediu sensibilizează şi dereglează metabolismul.
Asocierea mediului defavorabil cu o nutriţie dezechilibrată (administrarea de hrană condiţionată) conduce, în majoritatea situaţiilor, la alterarea metabolismului, malabsorbţie, şi hipovitaminoză A cu consecinţe patologice grave. Nivelul scăzut de vitamina A în hrană afectează
în primul rând epiteliile determinând hipercheratoză şi metaplazie scvamoasă.

În general chelonienii au o rezistenţă foarte mare la condiţiile de mediu defavorabile, manifestând clinic tardiv deficienţele metabolice. Asigurarea unei diete dezechilibrate şi sărace în vitamina A conduce la încetinirea ritmului de creştere şi subdezvoltare corporală, constatare care a permis formularea unei concluzii greşite: această hrănire este favorabilă obţinerii unor ţestoase de talie mică, care permit întreţinerea în spaţii reduse, fiind extrem de comode proprietarilor care vor astfel de animale de companie. De multe ori veterinarii recomandă hrănirea, chiar a puilor de ţestoase, cu cantităţi reduse de hrană, pe cât posibil hrană sintetică. Consecinţele acestei hrăniri sunt devastatoare pe termen lung pentru ţestoase.

Modificările epiteliale afectează toate ţesuturile şi organele, cu consecinţe grave mai ales asupra mucoaselor oculare, digestive, respiratorii şi genito-urinare. În multe cazuri sunt afectate chiar epiteliile glandelor endocrine şi exocrine, determinând disfuncţii secretorii şi excretorii.
Epiteliile normale sunt treptat înlocuite cu epitelii modificate care se descuamează continuu. Ţesuturile descuamate se aglomerează frecvent în diferite canale sau canalicule (pancreatic, renal, oculo-nazal) formând dopuri ce blochează tranzitul parţial sau total. La nivelul sacilor conjunctivali
se acumulează detritus celular care blochează cele două canale lacrimale (canalul glandei antero-mediale Harder şi canalul glandei postero-laterale). Glandele lacrimale cresc în volum determinând edem palpebral (blefaro-edem pseudoalergic), uşor de identificat clinic datorită
măririi exagerate a pleoapelor. Evoluţia la nivel ocular este agravantă: apare blefarospasm (globul ocular este mascat complet de pleoapele puternic tumefiate), blefarită, conjunctivită, rinită cu dificultate respiratorie (dispnee, respiraţie şuierătoare, respi- raţie bucală, respiraţie agonică).

Complexitatea semnelor concentrate pe zona oculonazală, conduce frecvent la stabilirea unui diagnostic fals de blefaro-conjunctivită in- fecţioasă şi instituirea greşită a unei terapii antiinfecţioase (fie topică – colire sau unguente oftalmice, fie antibioterapie generală – uneori injectarea zilnică a ţestoasei chiar pe perioade excesiv de lungi), fără însă a se înregistra succes. În formele grave de hipovitaminoză A se pot produce infecţii ale urechii mijlocii cu acumularea de detritusuri şi formarea de abcese temporale, vizibile la exterior, cu conţinut steril. La femelele
adulte, formele avansate de hipovitaminoză

A pot fi o cauză a retenţiei de ouă, însă în majoritatea situaţiilor acestea se resorb şi sunt reintegrate în circuitul metabolic. În cazul instituirii tardive a unei terapii adecvate sau în lipsa terapiei, modificările avansează şi sunt afectate grav funcţiile hepatice şi renale. Se constată distrofie
renală, incapacitate excretorie şi distrofie grasă hepatică. În unele situaţii, hipovitaminoza
A conduce la dereglarea metabolismului fosfo-calcic şi evoluează cu distrofie osoasă: hipomineralizarea matricei osoase, fragilizarea oaselor (oase casante sau oase de „sticlă“), înmuierea armăturii osoase a carapacei şi plastronului (uneori pot apărea şanţuri şi delimitări evidente ale plăcilor
osoase cu exfolierea masivă a solzilor chitinoşi de acoperire). În fazele finale se constată fragilizarea vaselor sangvine şi ruperea spontană, producându-se hemoragii localizate sau generalizate. Pe suprafaţa carapacei şi plastronului se observă, sub solzi, peteşii sau sufuziuni care de regulă
conduc la ideea producerii şi a unor hemoragii interne.

Dereglarea metabolică este uneori evidenţiată clinic prin edem sero-gelatinos generalizat (cervical, membre, apertura toracică, pericloacal). Diagnosticul este relativ simplu şi se poate stabili numai pe baza semnelor clinice care sunt evidente sau uneori chiar frapante. Edemul palpebral (care se
manifestă primar) apare încă de la început şi converge spre blefarospasm şi blefarită edematoasă. În majoritatea situaţiilor, ţestoasele încetează hrănirea (refuză chiar alimentele preferate) şi frecvent elimină fecale diareice verzui coafate în mucus. În fazele avansate, pe lângă modificările oculare evidente se constată simptomatologia respiratorie, hemoragii localizate la nivelul plastronului şi edemul sero-gelatinos subcutanat generalizat. Conduita terapeutică implică două direcţii de acţiune. Se intervine medicamentos prin administrarea
injectabilă de vitamina A, iar în cazul abceselor temporale (unice sau bilaterale) se intervine prin incizia directă a pielii şi chiuretarea zonei (în majoritatea cazurilor presiunea internă asigură evacuarea spontană la incizarea pielii, eliminându-se un conţinut consistent, cazeos, de culoare
alb-gălbuie), apoi se badijonează local cu betadină şi se pudrează cu antibiotice sau sulfamide. După intervenţie, ţestoasa nu se introduce în apă pentru 48 – 72 ore, perioadă în care doar se pulverizează apă cutanat pentru a preveni deshidratarea.

În cazul asocierii cu osteodistrofia metabolică, se administrează injectabil şi o doză unică de vitamina D, asociată cu săruri de calciu (se recomandă administrarea a 4 – 5 doze de calciu gluconic). O greşeală frecventă în osteodistrofia metabolică primară sau asociată hipovitaminozei

A este injectarea zilnică a unor doze mari (exagerate uneori) de calciu sau asocieri de calciu-magneziu. Excesul de calciu ionic se excretă renal, ajungând în tubii uriniferi blocaţi de celulele epiteliale descuamate, formând blocuri minerale care conduc la blocaj renal şi exitus. În
multe cazuri, după prima administrare de vitamina A, la 2 – 3 săptămâni apetitul revine, fiind recomandată administrarea orală a unor complexe vitamino-minerale.

O formă bună de vitamine A şi D naturale o reprezintă uleiul din ficat de cod, acceptat uşor de ţestoase la administrările orale şi utilizat metabolic foarte bine. A doua direcţie terapeutică o reprezintă asigurarea unui mediu de viaţă optim. Apa din bazin trebuie să aibă un pH neutru sau chiar slab
alcalin, similar pH-ului apelor stagnante în care au evoluat aceste specii şi care le condiţionează strict metabolismul.
Temperatura apei în perioada de tratament va fi adaptată în funcţie de specie, asigurând un metabolism mai lent şi o exfoliere minimală a epiteliilor, diminuând în acest fel distrucţiile şi riscul hemoragic. Este recomandabil ca apa să fie curăţată prin filtrare, evitându-se pe cât posibil schimburile
de apă. Pe durata tratamentului se va face hrănirea optimă şi, pe cât posibil, cât mai aproape de nutriţia naturală a speciei.

Osteodistrofia metabolică (ODM) sau hiperparatiroidismul nutriţional secundar
– este determinată de condiţiile de mediu necorespunzătoare, spaţii inadecvate, ţestoasele având raţii dezechilibrate nutritiv şi uneori chiar furaje care nu fac parte din dieta uzuală a acestor specii. Este o boală secundar – nutriţională care apare foarte rar sau doar excepţional
la ţestoasele sălbatice care preiau din hrana animală un raport mineral optim şi cantităţile suficiente de vitamina D metabolizabilă pentru dezvoltare. La ţestoasele terestre dereglarea metabolică este uneori evidenţiată clinic prin edem sero-gelatinos generalizat (cervical,
membre, apertura toracică, pericloacal).

Diagnosticul este relativ simplu, prin paleta largă de modificări ce determină simptomatologie evidentă. Frecvent, proprietarii se prezintă cu ţestoase care au modificări osoase evidente sau fracturi spontane, consecutiv osteodistrofiei generalizate. Demineralizarea oaselor avansează
uneori până la fragilizarea matricei, cu apariţia oaselor casante (oase „de sticlă“).

În majoritatea cazurilor osteodistrofia metabolică se asociază cu transformări grave ale musculaturii (periostită fibroasă care degenerează în miozită distrofică fibroasă sau chondro-fibroasă) evidenţiată ca îngroşare (chiar aspect balonizant) a musculaturii membrelor sau mandibulare.
Modificările osoase conduc la deformări ale oaselor lungi (radio-ulnar, humerus, femur sau fibulă) şi chiar la deformări grave ale coloanei vertebrale (scolioză, lordoză).

În unele cazuri s-a constatat fracturarea vertebrelor sacro-lombare, cu cifozarea zonei. Modificările osoase, ligamentare şi musculare conduc la adoptarea de posturi anormale (uneori chiar ciudate), cu ridicarea exagerată a capului în mers, mers înţepenit, extensie forţată a membrelor,
ridicare exagerată a capului, contracţii spontane sau poziţie de „statuie“ (tetanie hipocalcemică). Am constatat la multe cazuri de osteodistrofie metabolică asocierea în faze avansate a prolapsului cloacal parţial, uşor reponibil, determinat de hipocalcemia severă.

Unele cazuri de osteodistrofie mandibulară cu gonflarea maseterilor (miozită fibroasă) au rămas cu sechele în dezvoltarea structurii anatomice, la vârsta adultă prezentând brevignatism inferior avansat.
Modificările mandibulare se corelează cu dificultăţile în hrănire, astfel încât ţestoasa devine pentru toată viaţa dependentă de mărunţirea peştilor. Intervenţia terapeutică include două direcţii: intervenţia de urgenţă pentru simptomatologia acută şi refacerea mediului de viaţă concomitent cu restabilirea hrănirii cu raţii echilibrate nutriţional. O greşeală frecventă în aceste situaţii este administrarea injectabilă a unor doze mari de calciu gluconic sau gluconolactat de calciu şi magneziu. Imposibilitatea metabolică de utilizare a calciului precum şi necorelarea
raportului fosfo-calcic conduce la excreţia renală intensă, uneori cu blocarea renală sau distrofie renală severă. În toate cazurile, după evaluarea radiografică generală (o radiografie a ansamblului scheletic) prin care se evidenţiază gradul de demineralizare,
se intervine prin administrarea de vitamina D3 intramuscular.

O bună reglare a metabolismului fosfo-calcic se asigură prin administrarea de calcitonină (similară Salmon Calcitoninei utilizată în osteoporoza umană). Administrarea trebuie făcută numai după evaluarea nivelului de calciu plasmatic, în caz contrar se induce tetanie hipocalcemică, uneori cu efect letal. După intervenţia de urgenţă, care reprezintă de fapt stabilizarea metabolismului fosfo-calcic, se trece la intervenţia de durată: refacerea condiţiilor de mediu şi
hrănirea cu raţii echilibrate.

 

 

 

Articole Similare

Sep

22

Salmoneloza porumbeilor

La porumbeii adulți înregistrăm mortalitate scăzută, dar morbiditate ridicată, iar exemplarele cu artrită cronică rămân cu sechele și își pierd capacitatea de zbor sau de deplasare. La pui atât rata de morbiditate cât și de mortalitate sunt ridicate. Sursele de infecție sunt porumbeii bolnavi și purtători, dar și alte păsări sau mamifere care elimină germeni și infectează apa, furajele. În mediul înconjurător bacteriile rezistă luni de zile. O sursă majoră de infecție constituie porumbeii guțani

Sep

19

Mecanismele de apărare imună în perioada peri- și post-partum la vacă

această perioadă femela este supusă unor modificări fiziologice care pot determina supresia mecanismelor de apărare celulară și umorală ale gazdei crescând susceptibilitatea la infecțiile uterine și ale glandei mamare. Dintre factorii care pot influența gradul de imunosupresie la fătare, pot fi amintite: modificările de nutriție, creșterea nivelului de cortizol (inclusiv cel fetal) și fluctuațiile hormonilor sexuali. Relaxarea vulvei și dilatarea cervixului în timpul parturiției și după aceasta, permite accesul bacteriilor în uter, cauzând infecții în procent

Aug

31

Canibalismul găinilor

Ciugulirea penajului poate afecta oricare regiune corporală, predominant penajul cozii, a aripilor (remigele și rectricele), dar și regiunea lombosacrală. Canibalismul este, de fapt, o formă extremă a ciugulirii care nu se limitează numai la lezarea și deteriorarea penajului ci interesează inclusiv învelișul cutanat și țesuturile subiacente. Au fost semnalate cazuri în care rănile au apărut pe degete sau pe cloacă. Degetele afectate de râia cnemidocoptică sunt mai predispuse. Nu de puține ori, după atacuri repetate

Jun

13

Boala cronică renală la câini și pisici

BRC este definită în mod clasic ca azotemia renală cronică sau leziunea renală cronică non-azotemică (prin urmare, cu izostenurie, care determină modificări structurale și/sau funcționale, deci stadiul 1 din stadializarea IRIS – „International Renal Interest Society“) prezentă pentru cel puțin 3 luni. Cu toate acestea, așa cum va fi detaliat, vom discuta despre modul în care noii biomarkeri ne ajută să diagnosticăm BRC mai precoce. Există multiple cauze ale BRC, dar rezultatul este că apare o deteriorare

Mai multe articole
NEWSLETTER

Inscriete la noutatile noastre

<