Reacţii ale granulocitelor eozinofile - semnificaţie clinico-diagnostică în patologia animalelor de companie / Eosinophile reactions - clinical and diagnostical significance in small animals pathology

Mihai Cornilă

First published: 09 mai 2016

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

 

Abstract

Eosinophiles pass from the hematopoetic marrow and then in the extravascular tissues, from where, under some conditions, can return to the bloodstream, with a demilife of only 30 minutes, transitioning through less than 1% of the eosinophile population, the rest being found in the hematopoetic marrow and in other extravscular tissue, especially in the skin, lungs and gastrointestinal tract.

Keywords

eosinophile, hematopoetic, extravascular

Rezumat

Granulocitele eozinofile trec din măduva hematopoietică în circulaţie, apoi în ţesuturile extravasculare, de unde, în anumite condiţii, pot reveni în sânge, cu demiviaţă doar de circa 30 de minute, tranzitând mai puţin de 1% din populaţia de eozinofile, restul acesteia găsindu-se în măduva hematopoietică şi în alte ţesuturi extravasculare, îndeosebi în piele, pulmoni şi tractusul gastrointestinal.

Cuvinte cheie

eozinofile hematopoietic extravascular

 

Sub raport biochimic, granulele de talie mai mare din citoplasma eozinofilelor conţin proteine citotoxice şi citolitice, numeroase enzime (proteaze, fosfataze, catepsină, ribonucleaze, fosfolipaze, histaminază ş.a.), pe lângă mediatori neoformaţi, cu rol spasmogen şi vasoactiv, apoi lipidici de tip prostaglandine (PGE 2) şi leucotrieni (LTC 4); în granulele mici se găseşte o proteină care protejează eozinofilele de acţiunea toxică a unor fosfolipide, cum ar fi cele din corpul paraziţilor.

Principalele manifestări funcţionale ale eozinofilelor - fagocitoza şi funcţia citotoxică - au fost corelate în principal cu statusul endocrin şi cu reactivitatea imunoalergică, sub activarea cărora eozinofilele răspund prin chimiotactism pentru histamină sau substanţe similare şi IgE, ca şi faţă de complexe antigeni-anticorpi (pe care le înglobează) sau de antigeni solubili, mai puţin faţă de unii germeni (bacterii fungi).

Reglarea eozinocitemiei se face de către sistemul nervos şi numeroşi hormoni, unii cu acţiune diferită, în funcţie de cantitate, de condiţii fiziologice sau de alţi factori (foliculina, tiroxina, mineralocorticoizii), majoritatea cu acţiune eozinocitopenizantă: glucocorticoizii, ACTH-ul (acţionează tot prin eliberarea de corticoizi), adrenalina, insulina, testosteronul ş.a.; acţiune eozinocitopenizantă exercită şi heparina din mastocite sau din leucocitele bazofile, celule care influenţează leucocitele eozinofile şi prin heparină şi alte produse eliberate prin degranularea lor, sub stimularea IgE. De altfel, atât în procesele parazitare, cât şi în cele alergice se remarcă o strânsă interacţiune între limfocite, mastocite, leucocite bazofile şi eozinofile, prin stimuli locali ori acţionând pe măduva hematopoietică pentru reglaje reciproce: de exemplu, limfocitele T şi mastocitele eliberează eozinofilopoietine cu efect asupra măduvei hematopoietice, în sensul unei producţii crescute de eozinofile. Între modulatorii eozinocitogeni, se mai înscriu IL-3 şi IL-5 (eozinofilopoietina), ESP (eosinophil stimulating promotor), T-ECEF (lymphocyte T eosinophil cytotoxicity entracing factor), TNF (tumor necrosis factor), interferon gamma, GM-CSF (granulocyte macrophage colony stimulating factor), un factor de stimulare plachetară, factorii eozinofilo-chemotactici (unul mastocitar, altul din neutrofile) ş.a.

Datorită complexităţii biochimice, multiplelor interrelaţii cu alte celule şi numeroşilor factori modulatori, leucocitele eozinofile exercită efecte variabile după starea fiziologică şi patologică a organismului în general:

a. astfel, în cursul bolilor pot apărea eozinofile hipodense sau hipogranulare, cu citotoxicitate mai crescută, fiind vorba de citotoxicitate celulară, depinzând de anticorpi; în afara reacţiilor numerice, prestaţia eozinofilelor în stări patologice se activează prin reacţii metabolice şi prin modificarea receptorilor membranari;

b. activitatea microbicidă a eozinofilelor este slabă în comparaţie cu cea a neutrofilelor, în schimb s-a constatat o stimulare marcantă a producţiei de eozinofile declanşată de prezenţa paraziţilor metazoici în organism, ceea ce a întărit părerea că eozinofilele ar juca un rol de protecţie împotriva acestor paraziţi. În apărarea faţă de helminţi, eozinofilele intervin la reinfestare prin citotoxicitatea lor, atrase fiind de zona de localizare a paraziţilor. Eozinofilele ucid paraziţii ataşându-se de ei şi formând o vacuolă digestivă între eozinofil şi parazit; substanţele paraziticide din granulele eozinofilelor lezează apoi peretele corporal al parazitului sau ouăle; eozinofilele acţionează doar în cazul metazoarelor, în contact, în cel puţin una dintre fazele evolutive, în ţesutul conjunctivo-vascular (respectiv cu limfocitele T) din afara torentului circulator, fiind bine cunoscut faptul că paraziţii care nu trec în ţesuturile extravasculare (de exemplu, giardiile sau teniile) nu determină eozinofilie;

c. atrase în zone de inflamaţie, eozinofilele participă la desfăşurarea fenomenului inflamator (prin leucotrieni, prostaglandine ş.a.), dar îl pot inhiba prin eliberarea de histaminază (pentru histamină) ş.a., ca şi prin legarea activităţii mastocitelor, fagocitând granulele acestora, inhibând degranularea şi neutralizând mediatorii inflamaţiei; spre deosebire de neutrofile - participante în procesele inflamatorii acute şi bacteriene -, eozinofilele intervin mai ales în inflamaţii cronice extravasculare;

d. atât în procesele parazitare, cât şi în cele alergice se înregistrează o interacţiune evidentă între limfocite - monocite-bazofile - eozinofile, mediatorii fiecăreia acţionând local sau la nivel medular pentru reglarea numerică şi pentru activarea funcţională a celorlalte celule din respectiva asociaţie;

e. fagocitoza de către eozinofile se exercită doar în ţesuturile extravasculare, pentru bacterii, miceţi şi complexe imune;

f. în reacţiile de hipersensibilitate de tip I (cu citotoxicitate), eozinofilele „colaborează” cu mastocitele şi cu bazofilele, putând însă şi modera reacţiile, odată cu inhibarea degranulării ultimelor prin EDI (eosinophil degranulation inhibitor); în reacţiile de tipul III, eozinofilele acţionează moderat; eozinofilia poate fi considerată unul din fenomenele caracteristice, dar nu patognomonice ale alergiei, în sensul că nu toate cazurile de eozinofilie pot fi etichetate ca fiind de natură alergică şi, invers, nu toate cazurile de alergie - respectiv de hipersensibilitate - se însoţesc de eozinofilie evidentă, sanguină sau mascată, medulară sau/şi tisulară. S-a dovedit - atât experimental, cât şi clinic - că, în general, stările de alergie nu sunt însoţite de o hipereozinofilie importantă, ci mai curând de o eozinofilie moderată, sub 1000/mm3 în sângele periferic. Mai mult, există stări de alergie fără eozinofilie, eozinofilia depinzând mai ales de reactivitatea organismului. În hipersensibilitatea de tip imediat, eozinofilia - constantă - este produsă de diferite substanţe eozinotactice, puse în libertate sub influenţa reacţiilor antigen-anticorp, a complexelor imune şi a antigenilor în general. În hipersensibilitatea întârziată - de tip tuberculinic - eozinofilia nu este constant întâlnită.

Valorile numerice „normale” ale eozinocitemiei prezintă variaţii foarte largi legate de vârstă şi particularităţi individuale. Astfel, la câine, media procentuală la naştere este 0-7, la 1-6 luni - 1-10, între 6 luni şi 3 ani, 1-8, iar peste 3 ani - 16.

În legătură cu stresul sau cu „decompensarea reactivă” se produc şi eozinocitopeniile din stările patologice. Asemenea reacţii apar în numeroase boli chirurgicale (pododermatită, panariţiu, omfaloflebite, fracturi), în boli digestive (stomatite, faringite, obstrucţii esofagiene, enterite, obstrucţie intestinală etc.), în bronhopneumonii acute, în legătură cu distociile, cu retenţia placentară şi cu endometrita purulentă ş.a.; cele mai scăzute valori ale eozinocitemiei au fost corelate cu intoxicaţiile şi cu şocul.

Hipereozinocitemia (hipereozinocitoza, hipereozinofilia, eozinofilia) reprezintă creşterea numărului absolut de eozinofile circulante și se poate produce ca reacţie fiziologică în cursul estrului. În cadru patologic, ea sugerează de cele mai multe ori o reacţie de sensibilizare întârziată, inclusiv la parazitism, fiind identificată în sindroamele de larve migratoare (de ascarizi, Toxocara, Ancylostoma sau de anisakide); în caz de miaze, de parazitism sau în parazitoze ca dirofilarioză şi în caz de endoparazitism (cu ascarizi, giardii, coccidii ş.a.); apoi în scabie şi demodecie; în otită externă; în boala lui Carre; apoi în artrita cronică, cheratita parenchimatoasă, eczemă cronică, bronhopneumonie cronică; la animalele care reacţionează pozitiv la tuberculină; în piodermită şi urticarie; în aspergiloză, în miozita eozinofilică sau alte organopatii de tip eozinofilic; din cauza unor tumori ovariene, ale seroaselor sau osoase; în caz de mastocitoame, în leucemia eozinofilică şi în boli autoimune. De una singură, hipereozinocitemia nu imprimă (cu excepţia eventuală a leucozei eozinofilice) creşterea numărului global de leucocite circulante până la nivel de leucocitoză; se poate eventual ajunge la leucocitoză în cazul înmulţirii numerice pe mai multe linii leucocitare, cum ar fi în reacţii limfoeozinocitemice, din faza de vindecare a unor procese inflamatorii. În cadrul formulei leucocitare procentuale, valoarea eozinocitemiei atinge adesea niveluri de 12-15%, dar poate urca în cazuri excepţionale chiar la 15-20.

Referitor la hipereozinocitemia de natură parazitară, trebuie subliniat faptul că ea nu se înregistrează decât la o anumită proporţie din cazuistica totală: anume, asocierea parazitismului cu hipereozinocitemia este mai redusă decât se admitea până acum. Pe de altă parte, reacţia eozinocitară nu depinde în exclusivitate de parazitism sau de boala parazitară în cauză, ci este în mare măsură dependentă şi de reactivitatea gazdei, apoi de ambient, de ciclul estral, de stres şi în general de funcţionalitatea corticosuprarenalei ş.a. Ca dinamică, hipereozinocitemia de ordin parazitar se instalează la scurt timp după infestaţie, după care marchează un vârf, apoi o scădere lentă, cu creştere în zilele următoare tratamentului cu medicaţia antiparazitară, dacă aceasta este eficace. Oricum, legat de diagnostic trebuie reţinut că nu există paralelism net între eozinocitemie - pe de o parte - şi presiunea parazitară sau boala parazitară - pe de altă parte -, corelaţia diferind şi în funcţie de gazdă, dar şi în legătură cu metabolismul sau cu migraţia tisulară a paraziţilor ş.a.

Luând în considerare cauzele mai frecvent implicate în declanşarea unei hipereozinocitemii persistente (peste 15%), la câini, Willard şi col. propun, într-o schemă, următoarea ordine pentru interpretarea cauzelor:

1. control pentru dirofilaria şi dipatalonema; în cazul rezultatului negativ;

2. control al tractusului respirator pentru pneumonia eozinofilică, Filaroides, Paragonimus;

3. controlul pielii pentru dermatită prin muşcătură de purici, dermatită alergică (alimentară, stafilococică), Strongyloides ş.a.;

4. examenul tubului digestiv pentru enterite parazitare sau neparazitare sau granulom eozinofilic oral;

5. control pentru alte cauze, ca neoplasme în organele hematopoietice, diverse inflamaţii sau infecţii; la nevoie, se va rămâne la etiologie neclarificată, etichetându-se hipereozinofilia drept „idiopatică”.

Reacţiile eozinofilice se pot desfăşura exclusiv în ţesuturile extrasanguine, coexistând sau fiind premerse de forme citemice de scurtă durată. Asemenea eozinofilie tisulară se poate localiza într-un singur organ, ca în exemplele anterioare, dar există şi eozinofilie (hipereozinofilie) pluriviscerală, fără a coexista obligatoriu, cel puţin în unele faze, cu hipereozinocitemie.

O patogeneză similară se incriminează în dermatita alergică prin înţepături de purici, la canine, stare pruriginoasă, cronică, recidivantă, de asemenea cu localizări dorsolombare, pielea afectată este infiltrată cu limfocite, neutrofile şi eozinofile; atacurile intermitente cu purici determină reacţiile hipereozinofilice cele mai marcante, în timp ce parazitismul permanent duce la o stare de alergie.

Între bolile sau leziunile sistemului nervos, ale aparatului respirator sau digestiv caracterizate prin reacţii (infiltrate) eozinofilice locale (viscerale), se pot aminti la câine miozita eozinofilică şi cea cu Sarcocystis. 

Galerie

Bibliografie

1. Balint Emilia, Mihai D., Alexandru N., Cornilă M., Manolescu N. - Valoarea leucocitoconcentratului (L.C.T.) în practica medicală veterinară. Revista Română de Medicină Veterinară 2/2000, pp. 199-204, Bucureşti, 2000.
2. Bărboi G., Leau T., Rădoi I., Leau F., Cornilă M. - Aspecte comparative în imunoterapia unor formaţiuni tumorale la câine. Sesiunea ştiinţifică a Facultăţii de Medicină Veterinară Timişoara, 2004.
3. Bulucea D. – Eozinofilopatiile, fiziopatologie şi clinică, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1979.
4. Burdoiseau G., Cadore J.-L. – Eosinophile et eosinophilie, în Le Point Veterinaire 25 (134) 285-287, 1993.
5. Cadenbat P. F. D. - Contribution a l’etude morphologique et fonctionelle des leucocites sanguins des chiens atteints de babesiose a Babesia canis. Toulouse 1996.
6. Codreanu M. D. – Medicina internă a animalelor. Ed. Printech, București 2016.
7. Cornilă M. – Aspecte microscopice ale leziunilor cutanate în demodecia canină. Sesiunea ştiinţifică a Facultăţii de Medicină Veterinară Bucureşti, 1999.
8. Cornilă M., Didă I.- Actualităţi epizootologice, clinice şi diagnostice privind protozoozele hemolimfatice ale carnivorelor domestice. Al VIII-lea Congres Naţional de Medicină Veterinară, 17-20 octombrie 2000, Băile Felix, jud. Bihor.
9. Cornilă M., Bârţoiu I. A. – Cercetări privind modificările tabloului sanguin în piometrul canin. Buletinul Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca, Seria Medicină Veterinară, vol. 62/2005. 
10. Cunningham I. - Veterinary physiology. W. B. Saunders Co., Phyladelphia, 1992.
11. Curcă D. – Fiziopatologie. Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1999.
12. Dacie J. V., Lewis S. M. – Practical Haematology. 8th Ed. Low-Princed, 1994.
13. Dojană N. – Compendiu de fiziologia animalelor domestice. Ed. Printech, Bucureşti, 2004.
14. Ettinger S.J., Feldman E.C. – Textbook of Veterinary Internal Medicine. Vol. 1,2. Ed. 6th. Ed. Elsevier-Saunders, New York 2006.
15.  Ettinger S.J., Feldman, C.J. – Textbook of veterinary internal medicine. W.B. Saunders Company, Philadelphia, 1995.
16. Ghergariu S., Popa A., Kadar L., Mariana Spânu – Ghid de laborator clinic veterinar. Ed. ALL, Bucureşti, 2000.
17. Gingold D., Gherman I. – Eozinofilul, eozinofilia, eozinopenia, Ed. Medicală, Bucureşti, 1981.
18. Jongh O. – Les variations quantitatives de la population leucocytaire sanguine, în Le point Veterinaire, 25 (154) 277-284, 1992.
19. Leib M. S., Monroe W. E. – Practical small animal internal medicine. W.B. Saunders Co., Philadelphia, London, Toronto, Montreal, Sydney, Tokyo, 1997.
20. Manolescu N. – Citologia normală şi patologică la animale, Ed. Ceres, Bucureşti, 1980.
21. Manolescu N. (coordonator) – Tratat de hematologie animală, vol. I-II. Ed. Fund. “România de Mâine”, Bucureşti, 1999.
22. Manolescu N., Berceanu Şt. ş.a. – Hematologie comparată, Ed. Medicală, Bucureşti, 1985.
23. Ognean L., Dojană N. – Fiziologia animalelor. Vol. I-II, Ed. Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2001.
24. Pârvu Gh., Barna I., Căprărin A. – Hematologie veterinară practică, Ed. Ceres, Bucureşti, 1984.
25. Pop Al., Mărcuș B.I., Sevastre B. – Fiziopatologie experimentală. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2002.
26. Rădoi I. – Boli de nutriţie, metabolism şi adaptare la animale. Ed. Printech, Bucureşti, 2003.
27. Rădoi I., Cornilă M. – Bazele medicinei veterinare complementare şi alternative – generalităţi (I). Zootehnie şi Medicină Veterinară, 5/2003, pp. 1-6, Bucureşti, 2003.
28. Rădoi I., Cornilă M., Iuliana Ionaşcu, Ioniţă L. – Forme diverse de stres la animale. Zootehnie şi Medicină Veterinară, 5/2003, pp. 7-9, Bucureşti, 2003.
29. Stăncioiu N. – Fiziologia animalelor domestice. Ed. Coral Sanivet, Bucureşti, 2004. 
30. Stockham S., Scott M. – Fundamentals of veterinary clinical pathology. Blackwell Publishing, Iowa, 2008.
31. Stupariu A. – Fiziopatologie generală. Editura Agroprint, Timişoara, 2001.
32. Vlăgioiu C., Tudor N. – Semiologie veterinară şi tehnici de examinare. Editura Sitech, Craiova, 2005.
33. Wallach J. – Interpretarea testelor de diagnostic. Ed. VII. Ed. Ştiinţelor Medicale. Bucureşti, 2004.
34. Willard D. M., Tvedten H., Turnwald H. G. – Small Animal Clinical Diagnosis by Laboratory Methods. W.B. Saunders Comp., Philadelphia, 1989.
35. Woolf N. – Cell, Tissue and Disease, The Basis of pathology. 3rd ed. W.B. Saunders Comp. Ltd., Edinburgh, 2000.

sursă : https://www.medichub.ro/reviste-de-specialitate/practica-veterinara-ro/reactii-ale-granulocitelor-eozinofile-semnificatie-clinico-diagnostica-in-patologia-animalelor-de-companie-id-432-cmsid-69