Aspecte generale ale nutriţiei la lamă şi alpaca

 General aspects of lama and alpaca nutrition

Cătălin‑George Nicolae, Iuliana Codreanu

First published: 30 septembrie 2023

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

DOI: 10.26416/PV.41.3.2023.8685

Abstract

The llama (Lama glama) and the alpaca (L. pacos) form the group known as domesticated camelids. They belong to the family Camelidae of the order Artiodactyla (ungulates). They are separated from other ruminants in the infraorder Tylopoda (footed) because they differ in gastric morphology (three compartments), with the absence of antlers or horns, and replacement of hooves with callous pads ending in claws (Novoa and Wheeler, 1984).
Camellias are tall, robust and the largest of the four camelid species. They are used to transport goods in Central and South America, where their meat is also used. The leather is used for shoes, sandals and bags. Their wool fiber is long and coarse, varying in color from white to black, and is used to make various clothing items. In our country, and in Europe in general, llamas and alpacas are used for leisure purposes and even as pets, in some cases their wool being used to create clothing products.

Keywords

llama, alpaca, nutrition

Rezumat

Lama (Lama glama) şi alpaca (Vicugna pacos) sunt două specii domestice care fac parte din grupul SAC (South American Camelids), alături de alte două specii sălbatice, şi anume guanaco (Lama guanicoe) şi vicuña (Vicugna vicugna). Acestea aparţin familiei Camelidae din ordinul Artiodactyla (ungulate). Ele sunt separate de alte rumegătoare din infraordinul Tylopoda (cu picior) deoarece diferă prin morfologia gastrică (prezentând numai trei compartimente gastrice), absenţa coarnelor şi înlocuirea copitelor cu tampoane caloase care se termină în gheare (Novoa şi Wheeler, 1984). Lamele sunt înalte, robuste, fiind cea mai mare dintre cele patru specii de camelide. Sunt folosite pentru a transporta mărfuri în America Centrală şi de Sud, folosindu-se, de asemenea, şi carnea lor. Pielea este utlizată pentru pantofi, sandale şi genţi. Fibra de lână a acestora este lungă şi grosieră, de culoare variabilă, de la alb la negru, şi este folosită pentru a face diferite obiecte vestimentare. La noi în ţară, şi în Europa în general, lamele şi alpacalele sunt utilizate în scop de agrement şi chiar ca animal de companie, în unele cazuri lâna lor fiind utilizată pentru crearea unor produse vestimentare.
 

Cuvinte cheie

lama alpaca nutriţie

Nutriţia este unul dintre aspectelee majore ale sănătăţii animalelor. Fără un program de nutriţie solid, un animal nu va putea produce fibre de lână sau crea la potenţialul său genetic maxim. Limitările în furnizarea de nutrienţi pot compromite şi sistemul imunitar al unui animal. Prin urmare, a avea cunoştinţe practice despre nutrienţii de care are nevoie animalul şi ce hrană va furniza aceşti nutrienţi este unul dintre cei mai importanţi paşi în gestionarea unui animal.

Un animal poate trăi perioade lungi de timp cu nutrienţi limitaţi. Corpul animalului are un mod unic de a „împrumuta” nutrienţi din alte părţi ale corpului pentru a permite vieţii să continue. Dar există un preţ pentru acest „împrumut” şi, mai devreme sau mai târziu, acei nutrienţi împrumutaţi trebuie înlocuiţi sau animalul se va îmbolnăvi şi poate chiar să moară. Până când animalul „se prăbuşeşte”, nu este evident că există o problemă şi, adesea, singurele simptome că ceva nu este în regulă pot fi schimbările subtile în producţie, un randament mai scăzut de fibre, stări de apatie şi izolarea. Notarea sporului corporal este o parte vitală a unui sistem de producţie şi un proprietar de alpaca trebuie să înregistreze în mod regulat greutatea corporală.

Nutriţia nu este întotdeauna uşoară – este un puzzle. Şi există multe piese în acest puzzle, inclusiv managementul, comportamentul animalului, boala potenţială, starea fiziologică (adică gestantă, care alăptează, care este în creştere) şi, desigur, ce furaje sunt disponibile pentru a hrăni animalul. A deveni conştient de aceste piese de puzzle şi de modul în care se potrivesc împreună este un bun început atunci când o alpaca este hrănită. Cerinţele nutritive pentru alpaca nu sunt cunoscute. Datele de la rumegătoare mici precum oaia şi capra au fost extrapolate pentru alpaca, pentru a obţine o cerinţă estimată. Toate valorile din tabel sunt prezentate pe bază de substanţă uscată (MS). Ceea ce înseamnă că alpaca consumă iarbă, fân şi boabe cu conţinuturi diferite de umiditate şi este dificil să compari direct conţinutul de nutrienţi cu furajele care au cantităţi diferite de apă. Astfel, dacă se utilizează valori nutriţionale ale substanţei uscate (toată apa eliminată), acest lucru permite nutriţioniştilor şi producătorilor să compare direct valorile. Acest lucru se face şi pentru toate celelalte specii.

Înţelegerea tipului de tract gastrointestinal (TGI) al unui animal este o piesă integrală din puzzle-ul nutriţiei şi ne ajută să înţelegem cum este hrănit un animal. Tipurile de TGI variază în regnul animal, pe baza dietei animalelor. TGI este definit ca parte a corpului unui animal, de la gură, esofag, stomac, intestinul subţire şi gros şi până la anus. De exemplu, un carnivor are un TGI foarte scurt, deoarece dieta pe bază de carne este foarte uşor digerabilă. Un animal care consumă furaje precum iarbă şi fân (erbivor), trebuie să aibă un tract mult mai mare, deoarece trebuie să găzduiască populaţia de microfloră bacteriană simbiotică. Populaţia microbiană este necesară pentru descompunerea sau fermentarea celulozei, aceasta fiind o componentă majoră a plantelor. Această floră microbiană produce o enzimă numită celulază, pentru a fermenta celuloza găsită în plante. De asemenea, din cauza naturii sensibile a acelor microbi simbiotici şi a modului în care sunt afectaţi în raport cu tipul furajelor utilizate, trebuie luată în considerare pentru menţinerea în parametrii fiziologici a sistemului digestiv şi, prin urmare, a întregului organism. Simbioza acestora cu tractul gastrointestinal reprezintă modul în care microflora bacteriană şi organismul alpacalei sunt dependente una de celalaltă.

Alpaca este o erbivoră şi este clasificată ca pseudorumegătoare. Pseudorumegătorul este reprezentat de un animal cu o nutriţie asemănătoare cu cea a unui animal rumegător (bovine, oi, capre şi căprioare). Principiile de hrănire pentru oi şi capre sunt mai apropiate de ceea ce au nevoie alpacalele din punct de vedere nutriţional, decât cele pentru bovine. Datorită dimensiunii şi metabolismului său, alpaca are nevoie de furaje de înaltă calitate.

Când se evaluează diferenţele privind TGI, cea mai importantă diferenţă între rumegătoare este reprezentată de componenta gastrică. Stomacul de alpaca are trei segmente: compartimentul I, II şi III. Compartimentul I este cel mai mare, fiind analog rumenului la bovine, ovine şi caprine. Aici, în compartimentul I, are loc fermentaţia microbiană a porţiunii fibroase a plantelor. Compartimentul II este mult mai mic decât primul şi aici se adaugă agenţi de tamponare şi mai multe enzime digestive în digesta (alimentul parţial digerat). Când digesta părăseşte compartimentul II, intră în compartimentul III, unde azotul (ureea) este reciclat şi se adaugă mai multe soluţii- tampon şi enzime digestive. Porţiunea inferioară a compartimentului III este analoagă stomacullui omului, calului sau câinelui – aici sunt adăugate enzimele de digerare a proteinelor şi acidul clorhidric. Tot aici sunt digeraţi microbii ataşaţi de particulele alimentare care provin din compartimentul I, devenind ceea ce numim proteină microbiană – o sursă importantă de aminoacizi pentru alpaca, aşa cum sunt pentru rumegătoare precum bovinele, ovinele şi caprinele.

Mulţi oameni de ştiinţă indică faptul că, atunci când hrănim animalele, trebuie să luăm în considerare cu ce a fost hrănit animalul în habitatul său natural. De exemplu, alpacalele sunt camelide din America de Sud şi trebuie să evaluăm îndeaproape cu ce sunt hrănite animalele în America de Sud, unde primesc destul de des o raţie de subzistenţă.

Lamele şi alpacalele necesită 9-14% CP (proteină brută) zilnic. Alpaca necesită un nivel mai mare de proteine decât lama, astfel că am folosi o valoare de 12-14% CP pentru alpaca.

Apa este primul nutrient important. Apa de bună calitate devine din ce în ce mai dificil de achiziţionat odată cu creşterea populaţiei umane. Indiferent de provocările legate de găsirea unei surse bune de apă, trebuie să ţinem cont de faptul că un animal poate supravieţui doar o scurtă perioadă fără apă – cantitate care depinde de condiţiile de mediu.

După cum am amintit, alpaca este un erbivor – mănâncă plante, carbohidraţi, împărţiţi în două categorii: 1) carbohidraţi complecşi precum celuloza şi hemiceluloza; şi 2) carbohidraţi uşor disponibili, cum ar fi zaharurile şi amidonul. Acest fapt se poate aplica astfel pentru hrănirea unei alpacale: carbohidraţii complecşi sunt furaje precum iarba şi fânul de lucernă; iarba este păşunată de animale şi orice arbuşti şi material arborel pe care animalele le pot consuma, iar carbohidraţii uşor disponibili sunt cerealele – orz, porumb, ovăz şi grâu.

Carbohidraţii uşor disponibili, cum ar fi cerealele, sunt o sursă de energie. Ele nu sunt o sursă de proteine sau minerale şi trebuie utilizate doar cu moderaţie pentru alpaca, dacă animalul are nevoie de mai multă energie. Momentele cu cerinţe mai mari de energie (şi nutrienţi) pentru alpaca includ gestaţia târzie (ultima treime), lactaţia timpurie, creşterea pe vreme extrem de rece şi uneori pentru animalul geriatric. Cerealele sunt utilizate în mod obişnuit ca sursă suplimentară de minerale, fiind indicate cantităţile zilnice mici (un sfert de cană de 200 de grame).

Majoritatea alpacalelor au nevoie de un anumit tip de suplimente minerale. Tipul de minerale depinde de zona ţării în care sunt păşunate animalele sau de unde a fost recoltat furajul. În general, conţinutul de minerale din sol va fi caracterizat în furajele cultivate pe teren.  Adăugarea unui mineral la o dietă care este deja bogată în acel mineral – indiferent dacă este din furaj sau din apă – poate crea deficienţe sau toxicităţi secundare de minerale. Seleniul este un mineral care necesită precauţie, deoarece se acumulează în organism.

Pe scurt, starea fiziologică a unui animal determină necesarul de nutrienţi al acestuia. Etapele cu cele mai mari cerinţe nutritive sunt: al treilea trimestru de sarcină, alăptarea timpurie, creşterea, munca (animal individual, altitudinea, umiditatea şi temperatura), frigul extrem şi animalele geriatrice. Animalele geriatrice vor suferi de rigiditate (artrită), au un sistem imunitar compromis şi o capacitate mai mică de a-şi încălzi sau răci corpul. Unul dintre sfaturile-cheie ale managementului este să le supraveghezi gura. Odată cu vârsta, îşi vor pierde dinţii sau aceştia se vor toci, conducând astfel la o masticaţie şi o digestie deficitare. Dacă nu pot mesteca, vor mânca mai puţin şi vor pierde în greutate. Furnizaţi animalelor geriatrice apă încălzită (chiar peste punctul de îngheţ) pentru a permite un consum adecvat de apă. Dacă animalele încetează să bea apă, nu vor consuma hrană. Un alt aspect important este că masculii castraţi au cerinţe energetice mai mici decât masculii intacţi.

O importanţă foarte mare trebuie acordată tipului de vreme. În ambele extreme, sănătatea animalului poate fi compromisă, în special la animalele geriatrice. Animalele geriatrice sunt mai puţin capabile să-şi răcească sau să-şi încălzească corpul. În această situaţie, adăpostirea de vânt în timpul iernii şi o aprovizionare cu apă încălzită (chiar deasupra îngheţului) vor ajuta animalul în mod semnificativ. Pe vreme caldă, animalele vor avea nevoie de umbră şi de alte măsuri de răcire pentru a preveni supraîncălzirea lor, inclusiv stropirea abdomenului şi a membrelor cu apă.
 

Valori nutriţionale estimate la lamă şi alpaca




Conflict de interese: niciunul declarat  
Suport financiar: niciunul declarat
Acest articol este accesibil online, fără taxă, fiind publicat sub licenţa CC-BY.

Bibliografie

Heller RG. Pattern of motility and flow of digesta in the forestomach of the Llama (Lama guanacoe f. glama). Journal of Comparative Physiology B: Biochemical, Systemic & Environmental Physiology. 1984;154:529-533.

Hoffman E. The Complete Alpaca Book. Santa Cruz, Calif: Bonny Doon Press. 2006.

Lechner-Doll MV. Particularities in forestomach anatomy, physiology and biochemistry of camelids compared to ruminants. Options Méditerranéennes: Série B. Etudes et Recherches. 1995;13:19-32.

Vallenas AC. A gross study of the compartmentalized stomach of two new-world camelids, the llama and guanaco. Journal of Morphology. 1971;134:399-423.

Vater A, Maierl J. Adaptive Anatomical Specialization of the Intestines of Alpacas Taking into Account their Original Habitat and Feeding Behaviour. Anat Rec (Hoboken). 2018;301(11):1840-1851.

von Engelhardt WA. Absorption and secretion in the tubiform forestomach (compartment 3) of the llama. Journal of Comparative Physiology. 1979;132:337-341.