.jpg)
Inscriete la noutatile noastre
Livrăm gratuit în raza municipiului Chișinău comenzile ce depășesc valoarea de 500 lei.
Telefon
11 Nov 2024
Rabia este o boală zoonotică a sistemului nervos central, agentul cauzal fiind un virus din genul Lyssavirus, familia Rhabdoviridae, împărţit în şapte genotipuri. Virusurile de genotip 1 sunt răspândite în întreaga lume şi se găsesc în general la mamiferele terestre, cauzând între 37000 şi 87000 de decese umane anual. După încercările iniţiale din anii 1960 şi testele de teren din anii 1970, metoda cea mai simplă, eficientă şi economică de vaccinare a vulpilor s-a dovedit a fi momelile fabricate industrial. Acestea constau într-un înveliş atractiv pentru vulpi, care conţine o capsulă sau un săculeţ de plastic umplut cu un vaccin antirabic atenuat sub formă lichidă. Învelişul momelii conţine, de asemenea, tetraciclină, pentru marcarea consumatorilor momelilor.
Momeala trebuie mestecată complet pentru a garanta că săculeţul este perforat şi vaccinul este eliberat în cavitatea orală a vulpii. Astfel, vulpile şi alte specii pot avea dinţii şi oasele marcate cu depozite de tetraciclină, chiar dacă nu sunt neapărat vaccinate.
Rabia este o boală zoonotică a sistemului nervos central, agentul cauzal fiind un virus din genul Lyssavirus, familia Rhabdoviridae, împărţit în şapte genotipuri. Virusurile de genotip 1 sunt răspândite în întreaga lume şi se găsesc în general la mamiferele terestre, cauzând între 37000 şi 87000 de decese umane anual. În Europa, rabia canină a fost eradicată din ţările dezvoltate, prin măsuri de control, precum restricţionarea circulaţiei câinilor şi vaccinarea în masă, iar acum rezervorul major de rabie a fost înlocuit de animalele sălbatice, în special vulpea roşie (Vulpes vulpes). Programe extinse de vaccinare orală (ORV) cu momeli pentru vulpile roşii au redus incidenţa rabiei în multe ţări din Europa de Vest. În România, rabia mediată de câini a fost predominantă înainte şi după Al Doilea Război Mondial, câinii reprezentând aproximativ 75% din toate cazurile de rabie în 1946. Atunci când rabia vulpii care s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei, a ajuns şi în România, cazurile de rabie la vulpi crescând peste numărul celor de la câini.
Populaţia de vulpi din România este variabilă şi influenţată de factori precum disponibilitatea hranei, densitatea habitatului, gestionarea populaţiei prin vânătoare şi campaniile de vaccinare antirabică. Estimările recente indică faptul că România are o populaţie de vulpi destul de mare, cu numere ce pot varia între 60000 şi 100000 de exemplare. Această estimare este influenţată de recoltele anuale raportate de vânători şi de observaţiile realizate de autorităţile de mediu şi silvice.
Rabia, care era în trecut raportată în principal la câini, a fost aproape complet eradicată din Europa Centrală la începutul secolului XX. Cu toate acestea, începând cu anii 1940, boala a început să afecteze populaţiile de vulpi din Europa de Est şi s-a răspândit treptat spre sud şi vest, cuprinzând, în cele din urmă, aproape toată Europa de Vest.
Pe măsură ce tulpina actuală a virusului rabic s-a adaptat puternic la vulpi şi datorită specificităţilor ecologice ale acestora, nicio altă specie nu joacă un rol major în menţinerea bolii în regiunile infectate. Cu toate acestea, multe mamifere domestice şi sălbatice, cum ar fi bovinele, pisicile domestice, câinii, bursucii, căprioarele şi câinii enot, pot fi infectate şi pot transmite boala.
Rabia la vulpi se caracterizează printr-o perioadă de incubaţie extrem de variabilă, care poate varia între 11 zile şi 15 luni, cu o medie probabilă de aproximativ 30 de zile. Indiferent de durata incubaţiei, faza de boală activă este scurtă, variind de la zero la 14 zile. Virusul rabic se multiplică în creier şi în glandele salivare ale vulpilor şi este transmis prin muşcătură, fie ca parte a comportamentului normal, fie din cauza unei tulburări neurologice. S-a demonstrat că vulpile care incubă rabia pot transmite boala la indivizi sănătoşi cu până la 28 de zile înainte de apariţia simptomelor clinice.
Printre semnele clinice se numără anorexia şi schimbările de comportament, cel mai vizibil fiind pierderea fricii de oameni, ceea ce face ca vulpile să fie mai vizibile. Deşi comportamentul agresiv faţă de oameni este rar (mai puţin de 2% din cazurile de expunere la rabie umană în zonele contaminate), rabia este considerată invariabil letală pentru vulpi, neexistând cazuri documentate de supravieţuire.
Când virusul pătrunde într-o zonă liberă de rabie, fie prin contactul dintre o vulpe infectată şi vulpi sănătoase din vecinătate, fie prin migrarea vulpilor, boala poate decima populaţia locală de vulpi, reducând densitatea acesteia sub pragul necesar pentru persistenţa rabiei.
Totuşi, zona va fi repopulată din cauza migraţiei vulpilor din zonele adiacente şi a potenţialului reproductiv ridicat al speciei. La scară mai mare, se stabileşte un echilibru dinamic între zonele depopulate de vulpi, zonele fără vulpi infectate sau cu vulpi în incubaţie şi zonele cu focare active de infecţie, unde numărul de vulpi scade rapid.
Vulpile sănătoase sau în incubaţie tind să se deplaseze către zone mai puţin populate, ceea ce permite persistenţa rabiei într-un model fragmentat, reducând, totodată, densitatea generală a vulpilor. Aceste trăsături patogene şi epidemiologice explică modul în care vulpea poate fi atât o victimă, cât şi un rezervor al bolii, jucând un rol crucial în controlul rabiei prin vaccinare orală.
Controlul rabiei la vulpi
Primele încercări de a controla rabia la vulpi s-au concentrat pe reducerea radicală a populaţiei acestora. Cu toate acestea, s-a dovedit aproape imposibil în practică să se reducă densitatea populaţiei sub un prag la care transmiterea bolii să înceteze.
O strategie mai promiţătoare a fost vaccinarea principalei gazde, folosind vulpile teritoriale imune ca o barieră împotriva răspândirii virusului. Comparând costurile şi beneficiile combinate ale rabiei şi ale reducerii populaţiei de vulpi (inclusiv costurile pentru sacrificare) cu vaccinarea orală a vulpilor (inclusiv costurile momelilor, distribuţia lor şi monitorizarea eficienţei vaccinării), s-a constatat că, în Franţa, costurile cumulate ale ambelor strategii au rămas comparabile până în al patrulea an, după care vaccinarea orală a devenit mai rentabilă.
După încercările iniţiale din anii 1960 şi testele de teren din anii 1970, metoda cea mai simplă, eficientă şi economică de vaccinare a vulpilor s-a dovedit a fi momelile fabricate industrial. Acestea constau într-un înveliş atractiv pentru vulpi, ce conţine o capsulă sau un săculeţ de plastic umplut cu un vaccin antirabic atenuat sub formă lichidă. Învelişul momelii conţine, de asemenea, tetraciclină pentru a marca consumatorii momelilor.
Momeala trebuie mestecată complet pentru a garanta că săculeţul este perforat şi vaccinul este eliberat în cavitatea orală a vulpii. Astfel, vulpile şi alte specii pot avea dinţii şi oasele marcate cu depozite de tetraciclină, chiar dacă nu sunt neapărat vaccinate.
Bibliografie
WHO, 2013. Expert Consultation on Rabies, second report.
Avram M, Ciupescu L, Firuta F, Siposean C, Turcitu. Virus Taxonomy 9th report, 2012.
Gruia M, Stefan N. Rabies in Romania - past, present and future. Rabies Bull Eur. 2006;30:5–10.
Bachmann P, Bramwell RN, Fraser SJ, Gilmore DA, Johnston DH, Lawson KF, MacInnes CD, Matejka FO, Miles HE, Pedde MA. Wild carnivore acceptance of baits for delivery of liquid rabies vaccine. J Wildl Dis. 1990;26:486–501.
Brochier B, Aubert MF, Pastoret PP, Masson E, Schon J, Lombard M, Chappuis G, Lanquet B, Desmettre P. Field useof a vaccinia-rabies recombinant vaccine for the control of sylvatic rabies in Europe and North America. Rev Sci Tech. 1996;15:947–970.
Bruyere V, Vuillaume P, Cliquet F, Aubert M. Oral rabies vaccination of foxes with one or two delayed distributions of SAG2 baits during the spring. Vet Res. 2000;31:339–345.
Cliquet F, Picard-Meyer E, Mojzis M, Dirbakova Z, Muizniece Z, Jaceviciene I, Mutinelli F, Matulova M, Frolichova J, Rychlik I, Celer V. In Depth Characterization of Live Vaccines Used in Europe for Oral Rabies Vaccination of Wildlife. PLoS One. 2015;10(10):1-8.
EFSA, Scientific Report. Development of harmonised schemes for monitoring and reporting of rabies in animals in the European Union, 2010;33-34.
European Commission. The oral vaccination of foxes against rabies. Strasbourg, 2002.
European Commission - Health and Consumer Protection.
Kauhala K. Reproductive strategies of the raccoon dog and the red fox in Finland. Acta Theriologica. 1996 March;41(1).
OIE. Rabies. Manual of Diagnostic Tests and Vaccines for Terrestrial Animals. Paris: OIE. 2014;1–26.
Rosatte RC, Lawson KF. Acceptance of baits for delivery of oral rabies vaccine to raccoons. Journal of Wildlife Diseases. 2001;37:730–739.
Slate D, Algeo TP, Nelson KM, Chipman RB, Donovan D, Blanton JD, Niezgoda M, Rupprecht CE. Oral Rabies Vaccination in North America: Opportunities, Complexities, and Challenges. PLOS Neglected Tropical Diseases. 2009;3(12):e549.
Turcitu MA, Barboi G, Vuta V, Mihai I, Boncea D, Dumitrescu F, Codreanu MD, Johnson N, Fooks AR, Mueller T, Freuling CM. Molecular epidemiology of rabies in Romania provides evidence for a high degree of heterogeneity and virus diversity. Virus Research. 2010;150:28–33.
Mar
28
Bartoneloza este o zoonoză cu impact notabil asupra sănătăţii umane, având o distribuţie importantă la nivel mondial. Variate specii de animale, inclusiv omul, sunt receptive la infecţia produsă de diferitele specii ale genului Bartonella. Diverse specii de animale au rol de rezervor al infecţiei. Bartonella spp. este unul dintre agenţii patogeni frecvent vehiculaţi şi transmişi prin intermediul vectorilor. În ultimii ani au fost identificate date importante cu referire la epidemiologia acestor infecţii, spectrul speciilor receptive lărgindu-se, inclusiv al vectorilor implicaţi în transmiterea Bartonella spp. Conduita preventivă este imperios necesară şi trebuie să cuprindă două direcţii, şi anume rezervorul de infecţie (speciile de animale cu rol de rezervor) şi vectorii implicaţi în transmiterea infecţiei. Prevenirea transmiterii infecţiei la om, în raport cu rezervorul de infecţie, are în vedere potenţialele căi de transmitere a Bartonella spp. În acest sens, este necesar să se asigure educarea oamenilor cu privire la riscul de infecţie, precum şi la severitatea acestei boli, la anumite categorii de risc din populaţia umană. Prevenirea, precum şi combaterea ectoparazitismului reprezintă o modalitate utilă pentru a reduce riscul transmiterii la om a infecţiei, dar şi al transmiterii în populaţia de pisici a B. henselae.
Mar
03
Cardiomiopatia dilatativă (DCM) la câini se caracterizează prin extinderea ventriculară şi atrială, precum şi prin disfuncţie sistolică şi diastolică, cu insuficienţă cardiacă congestivă (ICC) care apare adesea într-un anumit stadiu. Cardiologia veterinară recunoaşte rolul fundamental al remodelării cardiace în evoluţia nefavorabilă a afecţiunilor cardiace. Aceasta a desfăşurat un obiect de studiu pentru terapiile ulterioare menite să restabilească cadrul cardiac la starea sa naturală. Prin urmare, studiul clinico-anatomic este menit să coroboreze date morfometrice ale ventriculului stâng şi ale inelului atrioventricular stâng la câinii cu cardiomiopatii degenerative, utilizate şi aplicate atât de des în ecocardiografie şi RX pentru a descrie valorile de referinţă în această afecţiune. În domeniul veterinar există o disponibilitate redusă a studiilor morfometrice în cazul unui cord normal şi remodelat; în plus, geometria ventriculară acţionează ca un indicator al funcţiei cardiace. Este un domeniu de cunoaştere extrem de necesar pentru dezvoltarea protocoalelor terapeutice, în special a celor chirurgicale.
Jan
30
Urolitiaza canină reprezintă o afecţiune frecventă a tractului urinar care necesită un diagnostic de certitudine rapid în vederea abordării terapeutice etiotrope, atât medicamentoasă, cât şi chirurgicală. În general, pacienţii canini ulterior diagnosticaţi cu urolitiază se prezintă iniţial cu condiţii clinice grave, cum ar fi hematuria şi obstrucţia uretrală parţială sau completă. Hematuria, polakisuria, stranguria şi disuria sunt semne clinice comune ale afecţiunilor tractului urinar inferior care nu sunt neapărat specifice calculilor vezicali. În rândul pacienţilor canini care prezintă uroliţi, apariţia acestora este greu de identificat, deoarece calculii sunt dificil de palpat, iar rezultatele examenului fizic sunt adesea normale, cu excepţia obstrucţiei uretrale, unde putem presupune cu uşurinţă diagnosticul obstrucţiei din anamneză şi examenul clinic. Într-o altă ordine de idei, hemoleucograma şi analiza biochimică serică sunt de obicei normale, iar semnele clinice nu sunt definitorii. Datele din literatura ştiinţifică indică faptul că hematuria poate apărea la mai mult de 50% dintre pacienţii cu neoplazii ale vezicii urinare, dar şi neoplazii renale sau alte tulburări care pot afecta suprafaţa mucoasei tractului urogenital, cum ar fi infecţiile, inflamaţiile, traumatismele, bolile vasculare şi coagulopatiile. Deşi hematuria este descrisă ca fiind unul dintre cele mai frecvente semne clinice prezente în cazul câinilor cu urolitiază, aceasta poate duce la un diagnostic etiologic greşit ca urmare a cauzelor sale multiple. Astfel, diagnosticul definitiv al urolitiazei nu poate fi pus pe baza istoricului, a semnelor clinice, a hematologiei, a analizei urinei şi a altor constatări decât prin complementarea celor menţionate anterior cu diagnosticul imagistic, în special cel ecografic. Prin urmare, în cazul câinilor cu semne ale tractului urinar inferior, ecografia este esenţială când semnele clinice persistă sau reapar – pe lângă aceasta, unele rase sunt mai susceptibile la urolitiază. Radiografia abdominală cu substanţă de contrast, precum şi ultrasonografia sunt adesea utilizate pentru un diagnostic de certitudine, dar şi pentru localizarea uroliţilor. Radiografia şi/sau ultrasonografia reprezintă etapa iniţială în evaluarea secvenţială a problemelor sistemului urinar. Evaluarea ultrasonografică a sistemului urinar canin s-a dovedit valoroasă în diagnosticarea uroliţilor renali, vezicali şi uretrali şi a defectelor de umplere vezicală cauzate de neoplazii, excepţie făcând afecţiunile uretrei distale. Astfel, totalitatea examenelor paraclinice, clinice, precum şi imagistice cumulate ajută la obţinerea unui diagnostic de certitudine complex, care permite iniţierea unui protocol terapeutic etiotrop şi eficient pentru fiecare caz în parte.
Jan
24
Uveitele sunt afecţiuni oculare frecvente la pisică, au etiologie variată şi determină orbire. Uveitele traumatice produse de gheara de pisică sunt unilaterale. În afecţiunile sistemice, uveitele sunt bilaterale. Tabloul clinic este dominat de durere şi diagnosticul clinic este facil, însă diagnosticul etiologic rămâne o provocare.
Inscriete la noutatile noastre