Variante de tratament pentru repararea carapacei la ţestoase / Treatment options for shell repairing in turtles

Ciprian Petrescu

First published: 14 septembrie 2017

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

DOI: 10.26416/PV.28.3.2017.1024

Abstract

Shell or plastron trauma can be represented by cuts, cracks, loss of segments and also involve blood loss, shock, pain and dehidration. Lesions can result from car accidents, dog bites, or mate fights. The stabilization of the animal shall is made by rehidratation, pain medication, antibiotics and the fixation of the fractures. The methods of fixation can be complex. The use of cable tie mounts along with wet-to-dry honey bandages proved to be a handfull solution, very cost effective, and it represents the choice for turtle and tortoises in rescue centers. 

Keywords

turtle and tortoise, shell fracture, cable tie mounts, honey bandages

Rezumat

Leziunile de la nivelul carapacei sau al plastronului pot fi reprezentate de tăieturi, spărturi sau lipsa unor segmente și sunt însoțite de hemoragii, șoc, durere și deshidratare. Cauzele leziunilor pot fi multiple, de la accidente de mașină sau mușcături de câine până la lupte intraspecifice. Stabilizarea animalelor este foarte importantă, acestea necesitând rehidratare, analgezie, antibioterapie și fixarea segmentelor deplasate. Metodele de fixare pot fi complexe. Folosirea colierelor de plastic, împreună cu aplicarea bandajelor cu miere s-au dovedit a fi soluții la îndemână și totodată accesibile din punctul de vedere al costurilor, fiind practic cea mai bună alegere pentru centrele de salvare și reabilitare a țestoaselor.

Cuvinte cheie

ţestoase fracturi de carapace coliere de plastic bandaj cu miere

 

Țestoasele au apărut acum mai bine de 150 de milioane de ani, fiind reptile care fac parte din Ordinul Testudines (denumit şi Testudinata sau Chelonia). Acest ordin cuprinde aproximativ 12 familii, 90 de genuri şi peste 250 de specii, terestre, semiacvatice şi acvatice. În România sunt descrise două specii terestre, Testudo hermanii şi Testudo greca ibera, și o specie semiacvatică, Emys orbicularis. În ultimii ani, datorită eliberării unui număr foarte mare de indivizi din specia Trachemys scripta, putem deja vorbi despre o nouă specie în fauna ţării noastre.

Odată cu evoluția demografică şi cu expansiunea urbanistică, foarte multe dintre problemele întâlnite la aceste animale sunt cauzate de imixtiunea omului. Prin acapararea habitatelor naturale (pentru realizarea de drumuri, terenuri agricole sau baraje), țestoasele sunt obligate să se deplaseze prin zone care le pot pune viaţa în pericol, atât pe uscat, cât şi în apă. Astfel, pot fi accidentate de maşini, utilaje agricole, vehicule de agrement etc. Acestea pot provoca traumatisme foarte grave, de multe ori leziunile părând incompatibile cu supravieţuirea. Totuşi, ţestoasele au abilități extraordinare de refacere, pe lângă o mare voință de a trăi.

Leziunile de la nivelul carapacei sau plastronului pot fi reprezentate de tăieturi, spărturi sau lipsa unor segmente și sunt însoțite de hemoragii, șoc, durere și deshidratare. Cauzele leziunilor pot fi multiple, de la accidente de mașină, mușcături de câine, lupte intraspecifice și până la neatenția proprietarului (care a scăpat sau călcat animalul). Este foarte important întotdeauna ca proprietarul sau cel care găsește o țestoasă într-o astfel de situație să manipuleze cu grijă animalul, pentru a nu-i provoca rănirea suplimentară și pentru a evita contaminarea plăgilor.

Țestoasele prezentate ca urmare a unor astfel de traumatisme sunt de cele mai multe ori în stare de şoc, deshidratate și cu edemațiere periorbitară. După o evaluare atentă, se recurge la stabilizarea animalului, cu rehidratarea acestuia și administrarea de analgezice/antiinflamatoare, stabilizarea fracturilor şi tratarea plăgilor. Investigațiile paraclinice necesare sunt examinarea imagistică (radiologică) şi culturile microbiologice. Radiografiile sunt necesare nu doar pentru evidențierea leziunilor suferite, dar și pentru a identifica alte afecțiuni preexistente, iar în cazul femelelor, prezența ouălor. De multe ori, acestea sunt nevoite să traverseze șoselele în căutarea unor zone optime pentru a depune ouăle, fiind astfel expuse riscului de accidente. În unele cazuri, ouăle pot fi deplasate sau chiar sparte, putând provoca astfel infecții secundare, care pot complica recuperarea. Nu toate leziunile interne pot fi decelate radiologic, de aceea, dacă se poate, folosirea tomografiei computerizate poate reprezenta o soluție mult mai utilă.

Deshidratarea se poate manifesta prin letargie, scăderea cantității de urină eliminată, slăbire musculară, scăderea elasticității pielii, iar în cazul țestoaselor cu traumatisme ale carapacei, mai poate fi datorată hemoragiilor. În cazul pierderii de sânge, rehidratarea se realizează prin administrarea unui volum de 2-3% din greutatea corporală. Este foarte importantă alegerea corectă a modului și regiunii de administrare. Se va evita administrarea în zonele cu traumatisme, pentru a nu provoca disconfort adițional.

Fluidele folosite pentru rehidratare sunt glucoză 5%, clorură de sodiu 0,9% și Ringer lactat, folosite în proporții egale. Acestea pot fi administrate per os, subcutanat, intracelomic, epicelomic, intraosos sau intravenos, în funcție de starea animalului.

În mod normal, țestoaselor ar trebui să li se permită să bea singure apă. Nu este recomandată administrarea de fluide cu ajutorul seringii direct în gură, deoarece există riscul aspirației şi al apariției pneumoniei ab ingestis. În astfel de cazuri se poate recurge la administrarea cu ajutorul sondelor esofago-gastrice sau prin montarea unor tuburi esofago-gastrice (utile și pentru administrarea hranei). De asemenea, dacă starea generală permite, hidratarea se poate realiza prin menținerea animalului într-un vas cu apă cu adâncimea de câțiva centimetri. Astfel, o parte din apă se poate absorbi prin cloacă, dar se pot încuraja adăparea voluntară, precum și defecarea și urinarea. 

Fluidele se pot administra subcutanat la nivelul fosei prefemurale sau în zona ventrală a gâtului. În funcție de volumul necesar și de talia animalului, administrarea se poate diviza în mai multe doze. Intracelomic se pot administra volume de până la 2% din greutatea animalului, prin fosa prefemurală, cu un stres minim pentru pacient. Administrarea intravenoasă este foarte eficientă, însă din cauza dimensiunii și a anatomiei specifice este mai greu de realizat şi de menținut pe perioade lungi de timp. De aceea, în astfel de cazuri, se recomandă administrarea intraosoasă, mult mai practică, putând fi menţinută mai multe zile.

Leziunile carapacei sau ale țesuturilor moi sunt comune, având un spectru amplu, de la simple abraziuni cu evidențierea ţesutului osos şi până la fracturi grave, cu pierdere de substanţă şi expunerea sau chiar afectarea organelor interne (lacerare hepatică, hemoragii pulmonare etc.) (Avanzi, 2008). Țestoasele rănite de mai mult de câteva ore necesită atenţie suplimentară pentru tratarea plăgilor, din cauza riscului infecţiilor. Plăgile vor fi atent curățate şi se vor folosi lavaje locale cu clorhexidină sau betadină și antibiotice locale și sistemice. O atenţie deosebită trebuie acordată plăgilor profunde, deoarece irigaţiile pot disloca cheagurile de sânge deja formate. Nu se va recurge la remedierea fracturilor înainte ca infecțiile să fie sub control, altfel existând riscul de apariţie a abceselor. Se pot folosi bandaje cu miere sau zahăr, schimbate zilnic până la apariţia ţesutului de granulaţie, după care se pot reduce fracturile.

Porțiunile viabile de carapace care sunt încă atașate se pot vindeca fără complicații dacă sunt menținute în poziție anatomică şi stabilizate cu ajutorul unor benzi adezive, în perioada recuperării.

Cele mai multe situații impun folosirea unor fixatori externi. De-a lungul timpului au fost folosite o multitudine de materiale și metode pentru stabilizarea și menținerea în poziție corectă a segmentelor fracturate. Unele dintre acestea, destul de invazive, sunt reprezentate de produse împrumutate din ortopedie, cum ar fi plăcuțele metalice, șuruburile, broșele, serclajul etc. Acestea pot fi păstrate până la 12 luni, cu rezultate excelente.

Metoda folosirii colierelor de plastic pentru cabluri a fost descrisă de Forrester, fiind, poate, cea mai la îndemână soluție de reducere și stabilizare a fracturilor de la nivelul carapacei, datorită materialelor folosite, disponibile în orice magazin de bricolaj, și pentru că pemite monitorizarea permanentă a evoluției, orice infecție sau defect putând fi decelat la timp și remediat.

Pe parcursul manoperelor de toaletare a plăgilor, dar și pentru alinierea segmentelor deplasate, se recomandă folosirea analgeziei și/sau a anesteziei. Colierele de plastic se pot fixa pe ambele laturi ale fracturilor cu ajutorul unor adezivi poliuretanici cu uscare rapidă. După întărirea lipiciului, se recurge la unirea capetelor libere ale celor două coliere, până la reducerea completă a defectului. Această soluție este ușor de aplicat și fără efecte adverse asupra structurii carapacei, putând fi ușor îndepărtată după 6-8 săptămâni, în funcție de evoluție.

Analgezia și antibioterapia se vor continua timp de 10-14 zile de la internarea animalului, iar plaga va fi inspectată periodic după aceea, luând întotdeauna în considerare și riscul apariției miazelor. Țestoasele care au suferit fracturi ale carapacei nu vor fi lăsate să hiberneze cel puțin 12-24 de luni, în funcție de perioada necesară vindecării complete (Mader, 2006).

Indiferent de metoda aleasă, aplicarea locală a mierii de albine s-a dovedit o soluție foarte bună, permițând menținerea unui mediu optim de vindecare. Bandajele au fost schimbate zilnic, timp de 15-20 de zile.

Folosirea colierelor de plastic, împreună cu aplicarea topică a mierii s-au dovedit a fi soluții la îndemână și totodată accesibile din punctul de vedere al costurilor, fiind practic cea mai bună alegere pentru centrele de salvare și reabilitare a țestoaselor.

Galerie

    

   

 

Bibliografie

1. Forrester H, Satta J, Easy shell repair, Exotic DVM 6(6):13, 2005.
2. Avanzi, Marta. Diagnosi e terapia delle malattie degli animali esotici, Elsevier, 2008.
3. Mader, Douglas R. Reptile Medicine and Surgery, 2nd Ed., Elsevier Health Sciences, 2006.
4. Girling Simon and Paul Raiti. BSAVA manual of reptiles. BSAVA, 2004.
5. Carpenter, James W. Exotic Animal Formulary, 4th Ed., Elsevier Health Sciences, 2013.
6. McArthur Stuart, Roger Wilkinson and Jean Meyer, eds. Medicine and surgery of tortoises and turtles. John Wiley & Sons, 2008.

Sursă : https://www.medichub.ro/reviste-de-specialitate/practica-veterinara-ro/variante-de-tratament-pentru-repararea-carapacei-la-testoase-id-1024-cmsid-69