Articole

Toxina epsilon (ETX) este sintetizată de tulpinile Clostridium perfringens de tip B şi D, care cauzează enterotoxemie, o afecţiune letală cu un efect semnificativ asupra dezvoltării sectorului zootehnic, în special în rândul ovinelor. Toxina epsilon aparţine grupului toxinelor formatoare de pori de tip aerolizină. Deşi ETX prezintă similitudini cu toxinele din această familie, efectul letal este indus de doze mai mici, respectiv DL50 pentru şoareci fiind de 100 ng/kg. ETX este considerată un potenţial agent de bioterorism şi a fost clasificată ca agent biologic de categoria B de către Centrul pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor (CDC) din Statele Unite. Protoxina este convertită într-o toxină activă prin scindare proteolitică efectuată de proteaze specifice. ETX este absorbită şi acţionează local în intestine, iar ulterior se leagă şi induce leziuni în alte organe, inclusiv rinichi, pulmoni şi sistemul nervos central. Relevanţa acestei toxine pentru medicina veterinară, precum şi potenţialul utilizării ETX ca armă biologică au captat interesul cercetătorilor, generând un volum considerabil de studii dedicate investigării ETX.

Cardiomiopatia dilatativă (DCM) la câini se caracterizează prin extinderea ventriculară şi atrială, precum şi prin disfuncţie sistolică şi diastolică, cu insuficienţă cardiacă congestivă (ICC) care apare adesea într-un anumit stadiu. Cardiologia veterinară recunoaşte rolul fundamental al remodelării cardiace în evoluţia nefavorabilă a afecţiunilor cardiace. Aceasta a desfăşurat un obiect de studiu pentru terapiile ulterioare menite să restabilească cadrul cardiac la starea sa naturală. Prin urmare, studiul clinico-anatomic este menit să coroboreze date morfometrice ale ventriculului stâng şi ale inelului atrioventricular stâng la câinii cu cardiomiopatii degenerative, utilizate şi aplicate atât de des în ecocardiografie şi RX pentru a descrie valorile de referinţă în această afecţiune. În domeniul veterinar există o disponibilitate redusă a studiilor morfometrice în cazul unui cord normal şi remodelat; în plus, geometria ventriculară acţionează ca un indicator al funcţiei cardiace. Este un domeniu de cunoaştere extrem de necesar pentru dezvoltarea protocoalelor terapeutice, în special a celor chirurgicale.

Discospondilita este o infecţie bacteriană sau fungică a discurilor intervertebrale şi a oaselor vertebrale adiacente. Aceasta poate apărea într-un singur loc la nivelul coloanei vertebrale sau poate avea multiple localizări. Din acest motiv, semnele neurologice sunt extrem de diferite, în funcţie de zona afectată a coloanei vertebrale, dar şi în funcţie de întinderea leziunii. Această patologie este mult mai frecventă la câini faţă de pisici. Protocolul terapeutic este însoţit de fizioterapie, pentru a avea rezultate favorabile.

Etiologic, sindromul Cushing poate fi clasificat în două forme principale, cea hipofizo-dependentă, provocată de tumori la nivelul glandei pituitare (adenoame sau adenocarcinoame), şi cea nonhipofizo-dependentă, care poate fi cauzată de hiperplazia bilaterală sau chiar de procese neoplazice suprarenale. De asemenea, forma iatrogenă poate apărea secundar tratamentelor prelungite cu antiinflamatoare steroidiene. Manifestările clinice includ polidipsie, poliurie, polifagie, distensie abdominală, slăbiciune musculară şi alopecie, acompaniate de modificări hematologice specifice, precum neutrofilie, limfopenie şi monocitoză. Diagnosticul se bazează pe teste endocrine, cum ar fi testul de suprimare cu dexametazonă şi testul de stimulare cu ACTH, alături de evaluarea ultrasonografică a glandelor suprarenale.

Urolitiaza canină reprezintă o afecţiune frecventă a tractului urinar care necesită un diagnostic de certitudine rapid în vederea abordării terapeutice etiotrope, atât medicamentoasă, cât şi chirurgicală. În general, pacienţii canini ulterior diagnosticaţi cu urolitiază se prezintă iniţial cu condiţii clinice grave, cum ar fi hematuria şi obstrucţia uretrală parţială sau completă. Hematuria, polakisuria, stranguria şi disuria sunt semne clinice comune ale afecţiunilor tractului urinar inferior care nu sunt neapărat specifice calculilor vezicali. În rândul pacienţilor canini care prezintă uroliţi, apariţia acestora este greu de identificat, deoarece calculii sunt dificil de palpat, iar rezultatele examenului fizic sunt adesea normale, cu excepţia obstrucţiei uretrale, unde putem presupune cu uşurinţă diagnosticul obstrucţiei din anamneză şi examenul clinic. Într-o altă ordine de idei, hemoleucograma şi analiza biochimică serică sunt de obicei normale, iar semnele clinice nu sunt definitorii. Datele din literatura ştiinţifică indică faptul că hematuria poate apărea la mai mult de 50% dintre pacienţii cu neoplazii ale vezicii urinare, dar şi neoplazii renale sau alte tulburări care pot afecta suprafaţa mucoasei tractului urogenital, cum ar fi infecţiile, inflamaţiile, traumatismele, bolile vasculare şi coagulopatiile. Deşi hematuria este descrisă ca fiind unul dintre cele mai frecvente semne clinice prezente în cazul câinilor cu urolitiază, aceasta poate duce la un diagnostic etiologic greşit ca urmare a cauzelor sale multiple.
Astfel, diagnosticul definitiv al urolitiazei nu poate fi pus pe baza istoricului, a semnelor clinice, a hematologiei, a analizei urinei şi a altor constatări decât prin complementarea celor menţionate anterior cu diagnosticul imagistic, în special cel ecografic. Prin urmare, în cazul câinilor cu semne ale tractului urinar inferior, ecografia este esenţială când semnele clinice persistă sau reapar – pe lângă aceasta, unele rase sunt mai susceptibile la urolitiază. Radiografia abdominală cu substanţă de contrast, precum şi ultrasonografia sunt adesea utilizate pentru un diagnostic de certitudine, dar şi pentru localizarea uroliţilor. Radiografia şi/sau ultrasonografia reprezintă etapa iniţială în evaluarea secvenţială a problemelor sistemului urinar. Evaluarea ultrasonografică a sistemului urinar canin s-a dovedit valoroasă în diagnosticarea uroliţilor renali, vezicali şi uretrali şi a defectelor de umplere vezicală cauzate de neoplazii, excepţie făcând afecţiunile uretrei distale. Astfel, totalitatea examenelor paraclinice, clinice, precum şi imagistice cumulate ajută la obţinerea unui diagnostic de certitudine complex, care permite iniţierea unui protocol terapeutic etiotrop şi eficient pentru fiecare caz în parte.

Anemia normocitară normocromă neregenerativă este frecvent întâlnită la pacienţii cu boală renală cronică (BRC) şi devine o constatare obişnuită în stadiile avansate ale bolii (stadiile 3 şi 4 conform clasificării International Renal Interest Society), având un impact negativ asupra calităţii vieţii câinilor. Atât la oameni, cât şi la câinii cu BRC, anemia are multiple cauze, principala fiind hipoproliferarea eritropoietică determinată de producţia insuficientă de eritropoietină (EPO) din rinichi. Factori suplimentari includ deficitul funcţional de fier, dezechilibrele nutriţionale asociate cu hiporexia sau anorexia, precum şi sângerările gastrointestinale, fie evidente, fie ascunse.

Prevalenţa afecţiunilor urinare, în special a retenţiei urinare în cazul pacienţilor canini, impune necesitatea unui protocol, dar şi management terapeutic optim în vederea depistării afecţiunii într-o etapă incipientă, unde complicaţiile sunt minime sau chiar inexistente. Astfel, examenul ecografic reprezintă standardul de aur în depistarea retenţiei urinare atât mecanice, cât şi paralitice, datorită acurateţei, facilităţii, dar şi prin caracterul neinvaziv al procedurii, oferind posibilitatea utilizării prompte a unui management terapeutic optim fiecărui tip de retenţie urinară.

Bolile gastrointestinale la carnivorele domestice reprezintă o categorie de afecţiuni frecvent întâlnite, cu cauze infecţioase, metabolice şi neoplazice. Ecografia este o tehnică din ce în ce mai des folosită pentru examinarea pereţilor intestinali, pentru aprecierea grosimii pereţilor, cât şi pentru evaluarea calităţii straturilor intestinale.

Identificarea agenţilor patogeni este esenţială pentru menţinerea siguranţei alimentare, ajutând la descoperirea surselor de contaminare şi la protejarea sănătăţii publice. Sursele de contaminare în alimente sunt diverse şi pot apărea pe parcursul întregului lanţ alimentar, de la producţie la distribuţie. Rezistenţa la antibiotice observată la unii agenţi patogeni reprezintă un risc semnificativ pentru sănătatea publică, subliniind nevoia unor strategii stricte pentru gestionarea utilizării antibioticelor în producţia alimentară şi importanţa efectuării profilului de rezistenţă la antimicrobiene. Măsurile preventive bazate pe evaluarea diversităţii microbiologice şi pe identificarea riscurilor pot reduce contaminarea alimentelor şi îmbunătăţi siguranţa alimentară. Monitorizarea continuă şi adaptarea practicilor din industria alimentară la noile descoperiri microbiologice sunt esenţiale pentru a menţine un lanţ alimentar sigur şi a limita riscurile microbiologice. Respectarea normelor de igienă şi calitate trebuie îmbunătăţită constant pentru a asigura conformitatea produselor alimentare cu standardele de sănătate publică şi pentru a preveni riscurile de contaminare.

Articolul analizează utilizarea tomografiei computerizate (CT) în diagnosticarea glaucomului acut secundar luxaţiei anterioare a cristalinului în cazul unui câine cu cataractă hipermatură. Examinarea CT este esenţială pentru evaluarea structurilor oculare, mai ales în cazurile unde metodele tradiţionale, cum ar fi ecografia şi imagistica prin rezonanţă magnetică (IRM), sunt insuficiente.
Examinările tomografice sunt importante în evaluarea oculară, iar CT oferă imagini clare ale ţesuturilor moi orbitale, îmbunătăţind diagnosticarea bolilor oculare. Studiul îşi propune să descrie aspectele patologice ale ochiului canin prin CT, să determine modificările de dimensiune, volum şi densitate ale structurilor oculare şi să evalueze îmbunătăţirea contrastului după administrarea substanţelor de contrast.
Studiul demonstrează utilitatea CT în diagnosticarea patologiilor oculare complexe la câini. Imaginile de înaltă rezoluţie obţinute prin CT au permis o evaluare detaliată a structurilor oculare, evidenţiind luxaţia cristalinului şi confirmând glaucomul prin creşterea semnificativă a presiunii intraoculare. CT-ul se dovedeşte a fi un instrument valoros în diagnosticul oftalmologic, mai ales când alte metode imagistice nu sunt eficiente.