Articole

Encefalopatia hepatică la câini este o tulburare metabolică a sistemului nervos central, care apare secundar disfuncţiilor hepatice, indiferent dacă acestea au cauze dobândite sau congenitale. În lucrarea de faţă este prezentat un pacient canin, Bichon, în vârstă de 3 luni, cu istoric de atacuri convulsive secundare şuntului portosistemic. Traseul electroencefalografic (EEG) a fost caracterizat de prezenţa undelor trifazice, bilaterale simetrice, mimând statusul epileptic nonconvulsiv.

Fizioterapia este ştiinţa care studiază mecanismele de acţiune ale factorilor fizici, cum sunt masajul, exerciţiul fizic, apa, lumina, căldura, electricitatea, dar şi utilizarea acestora în scop terapeutic pentru tratarea, recuperarea şi profilaxia unor afecţiuni de tip inflamator sau degenerativ.
Fizioterapia este o disciplină complexă, care cuprinde mai multe ramuri: hidroterapia, laserterapia, electroterapia, kineziterapia, masajul şi balneoterapia.
Cea mai utilizată metodă este laserterapia, mai ales la pacienţii cu dureri care au cauze diferite şi cu localizare diversă, inflamaţii ale tendoanelor sau ale ţesuturilor moi (tendinite, bursite), durere la nivelul articulaţiilor, ulcere, răni de decubit, cicatrice vicioase, dar şi în tratamentul problemelor neurologice de la nivelul coloanei vertebrale.
A doua metodă utilizată este stimularea electrică cutanată, ale cărei beneficii constau în obţinerea unei relaxări musculare de lungă durată, o mai bună conductibilitate la nivelul nervilor, îmbunătăţirea circulaţiei la nivelul ţesuturilor adiacente şi controlul durerii prin eliberarea endorfinelor (efect analgezic).

Nematodul saprobiotic Pelodera strongyloides poate determina apariţia dermatitei parazitare pruriginoase la câinii cu părul scurt crescuţi în condiţii insalubre. Larvele de stadiul 3 pot invada pielea câinelui pe la nivelul foliculului pilos. Tabloul clinic este dominat de eritemul pruriginos, alopecie şi leziuni papulo-crustoase şi chiar ulcerative, care apar pe zonele care vin în contact cu mediul contaminat. Diagnosticul se stabileşte pe baza istoricului şi examenului microscopic, identificându‑se larvele de tip rabditiform. Deşi rară, dermatita parazitară produsă de P. strongyloides ar trebui luată în considerare când sunt observate leziuni cutanate în zonele de contact cu aşternutul insalubru.

Insuficienţa cardiacă (IC) nu poate fi caracterizată ca o afecţiune/boală de sine stătătoare, ci este descrisă clinic ca un sindrom în care disfuncţia severă duce la incapacitatea sistemului cardiovascular de a menţine o circulaţie sanguină adecvată. Din punct de vedere clinic, insuficienţa cardiacă este sindromul caracterizat prin semne de stază (pulmonară şi/sau sistemică) şi debit cardiac scăzut, apărut în cele mai multe cazuri secundar în urma evoluţiei unei boli cu afectare cardiacă. Există mecanisme limitate şi specifice prin care bolile cardiace pot conduce la insuficienţa sistemului cardiovascular. IC reprezintă iniţierea mai multor fenomene care pot fi simultane sau succesive şi care pot fi sistematizate în: insuficienţă circulatorie, cu scăderea perfuziei tisulare; manifestări congestive, prin creşterea presiunii venoase pulmonare şi/sau sistemice; insuficienţa sau cedarea miocardică, respectiv alterarea funcţiei sistolice şi/sau diastolice a miocardului.

Diverticulul arahnoidian spinal este o leziune focală, dilatativă a membranei arahnoide, plină cu lichid cefalorahidian şi care poate antrena compresiune medulară de diferite grade. Se poate prezenta ca leziune primară sau secundară, unică sau multiplă. Afectează segmentul cervical la câinii de talie mare şi segmetul toraco-lombar la câinii de talie mică. Tabloul clinic este dominat de ataxia proprioceptivă progresivă, cu diferite grade de tetrapareză sau parapareză. Diagnosticul leziunii implică utilizarea mielografiei sau scanarea CT cu mediu de contrast pentru identificarea şi localizarea diverticulului arahnoidian intradural. Însă metoda de elecţie este reprezentată de examenul RMN, care stabileşte gradul de afectare al măduvei spinării, precum şi identificarea afecţiunilor asociate.

Testele genetice reprezintă un mijloc important în discriminarea dintre situaţiile fiziologice de stimulare antigenică a populaţiilor de limfocite B sau T şi cele patologice de proliferare malignă. Diferenţa fundamentală între cele două situaţii o reprezintă eterogenitatea populaţiei ca răspuns la stimularea antigenică diversă în prima situaţie, comparativ cu existenţa unei populaţii numeroase şi totodată identice (sub formă de clone) în cea de-a doua. Lucrarea de faţă prezintă una dintre metodele genetice pentru stabilirea acestui aspect, caracterizată prin rapiditate în obţinerea rezultatelor, acurateţe, simplitate şi un cost redus comparativ cu alte abordări.

Osteoartrita este o afecţiune frecventă a articulaţiilor sinoviale, care afectează milioane de câini din întreaga lume şi evoluează cu durere, înţelegerea mecanismelor durerii fiind cheia succesului în prevenirea şi tratamentul acesteia. Scopul studiului a fost de a evalua eficacitatea combinaţiilor de medicamente în tratarea durerii pentru pacienţii cronici. În acest microstudiu au fost incluşi 15 câini care au prezentat simptome asociate durerii locomotorii, obiectivele principale fiind de a determina gradul de durere folosind un chestionar specific, de a evalua chestionarul comparativ cu tehnicile de examinare generale şi paraclinice şi de a demonstra eficacitatea terapiei medicamentoase şi ameliorarea simptomelor asociate durerii locomotorii folosind suplimente farmaceutice de lungă durată. Studiul a relevat că terapiile cu suplimente nutraceutice în cazul patologiilor locomotorii la câine s-au dovedit a avea mai puţine efecte adverse sau secundare în comparaţie cu terapia cu antiinflamatorii. Tratamentul cu condroitin sulfat şi glucozamină a arătat rezultate pozitive în tratamentul patologiilor locomotorii. Pe lângă stabilirea diagnosticului prin metode imagistice certe, precum computer-tomograf/radiologie, diagnosticul în afecţiunile locomotorii mai poate fi asigurat, cu o marjă mare de acurateţe, şi prin metodologii de interpretare a durerii acute/cronice, cum sunt chestionarele specifice.

Hemangiosarcomul splenic reprezintă o patologie neoplazică malignă cu implicaţie severă asupra prognosticului vital al pacientului. Astfel, în ciuda managementului terapeutic multimodal, care implică atât splenectomie, cât şi chimioterapie sistemică ulterioară, durata medie de supravieţuire este de aproximativ 4,5-6 luni. Ca urmare a prognosticului vital nefavorabil, dar şi din considerente financiare, unii proprietari optează pentru managementul terapeutic conservator (paliativ).

Încă de la începutul secolului XXI, Stanley Kent a descris prima dată în literatură prezenţa unor legături între atriul drept şi ventriculul drept (Kent, 1893). În urma acestui studiu, aceste legături poartă denumirea de căi accesorii atrioventriculare, ulterior descrise şi la câini (Hill şi Tilley, 1985; Thomas şi col., 2006; Santilli şi col., 2006; Wright şi colab., 2018). Căile accesorii sunt fascicule musculare anormale care leagă atriul drept de ventriculul drept, în afara sistemului obişnuit de conducere prin nodulul atrioventricular–fasciculul Hiss–reţeaua Purikinje (Willis, 2018).
Obstrucţia subaortică, denumită şi stenoză subaortică, se caracterizează prin prezenţa anormală a ţesutului de origine endocardică la nivel subvalvular, al valvulelor semilunare stângi, determinând obstrucţia tractului de ejecţie al ventriculului stâng. Această anomalie de natură congenitală apare mai frecvent la câini, masculii fiind mai predispuşi acestei patologii decât femelele (De Madron, 2016).

Disuria este principalul sindrom în cadrul afecţiunilor prostatice la câine, care apar frecvent la indivizii nesterilizaţi, odată cu înaintarea în vârstă. În pofida exprimărilor clinice parcimonioase ale acestor afecţiuni, etiopatogeneza este extrem de numeroasă, complexă şi frecvent intricată, incluzând preponderent: hiperplazia benignă de prostată, chisturile prostatice şi/‌sau paraprostatice, prostatitele, abcesele prostatice şi, nu în ultimul rând, cele cu origine neoplazică. Aceste afecţiuni urologice, iniţial asimptomatice, dezvoltă ulterior simptome diverse şi în general cu un grad redus de specificitate, dominate de tendinţa la constipaţie, tenesme, dificultăţi în deplasare, hematurie (incipientă) şi ştrangurie (până la retenţie urinară de tip mecanic).