Articole

În patologia animalelor de companie, sunt descrise şi întâlnite trei tipuri principale de retenţie urinară: mecanică, spastică şi paralitică. Etiopatogeneza patologiei retenţiei urinare de tip paralitic, cu consecinţe clinico-patogenetice greu de identificat şi remediat terapeutic, recunoaşte în principal cauze diferite, atât neurogene, cât şi traumatice. Cauzele traumatice sunt cele mai frecvente şi, în funcţie de localizarea leziunii neurologice, influenţează tratamentul, evoluţia şi prognosticul. Această lucrare încearcă să descrie argumentat importanţa examenelor imagistice (atât ecografic, cât şi radiografic) în abordarea judicioasă a pacienţilor cu retenţie urinară de tip paralitic.

Tulburările comportamentului micţional în cazul felinelor domestice prezintă adesea cauze organice sau metabolice, ca urmare a unor procese fiziopatologice concurente. Astfel, se disting două principale tulburări cu interesare fiziopatologică: disuria şi, respectiv, poliuria. În diagnosticul acestora se au în vedere o serie de posibile cauze, precum: tulburări determinate de afecţiuni ale aparatului urinar – cauză a disuriei, polakiuriei sau poliuriei şi afecţiunile locomotorii, care îngreunează accesibilitatea pacientului la litieră.
Odată excluse cauzele organice, se recomandă elaborarea unei analize etologice pentru stabilirea diagnosticului comportamental specific. Tulburările comportamentului micţional la felinele domestice, cu cauzalitate etopatologică, sunt, în principal, reprezentate de emisiunile urinare în locuri nepermise. Aceste deviaţii comportamentale prezintă un impact marcant asupra confortului proprietarului şi indică adesea prezenţa unor factori stresori care acţionează asupra individului sau, în cazul pisicilor nesterilizate, motivaţia de natură sexuală. La această specie, urinarea în afara litierei constituie metoda standard de marcare a teritoriului, comportament normal în natură, dar anormal, cu clară conotaţie etopatologică, atunci când are loc în propriul mediu de viaţă, în special atunci când apare brusc şi, aparent, fără o cauzalitate precisă.

Linguatula serrata este un parazit pentastomid care afectează carnivorele (domestice şi sălbatice), care reprezintă gazdele definitive, precum şi erbivorele (domestice şi sălbatice) care reprezintă gazdele intermediare. Parazitul adult se localizează la nivelul pasajului nazal şi al sinusurilor frontale ale gazdelor definitive, antrenând semne respiratorii cu intensitate variabilă, în timp ce formele larvare se localizează la nivelul viscerelor (ficat, pulmon, splină) şi al limfonodurilor gazdelor intermediare. L. serrata prezintă potenţial zoonotic, omul putând fi atât gazdă definitivă, cât şi gazdă intermediară, în funcţie de modul de contaminare. În ultimul timp au fost semnalate noi cazuri de linguatuloză canină în diferite ţări europene, în care au ajuns câini adoptaţi din România.

Chisturile pancreatice au o frecvenţă relativ redusă în patologia medicală veterinară şi pot apărea din cauza proceselor benigne, în principal malformative, la nivelul unui canal pancreatic, dar şi maligne. Pseudochistul reprezintă o formaţiune cu aspecte similare cu ale chistului, la care peretele delimitant nu este compus din celulele epiteliale sau endoteliale, fiind generat de agenţi etiologici traumatici sau cu caracter progresiv. Chistul pancreatic sau pseudochistul pancreatic a fost decelat ecografic la 14 carnivore de companie, reprezentate de nouă canide şi cinci feline.

Neurotoxicitatea este efectul direct sau indirect al substanţelor chimice care perturbă sistemul nervos al oamenilor sau animalelor. Substanţele neurotoxice acţionează prin modificarea capacităţii sistemului nervos central (SNC) de a genera şi/sau transmite excitaţia către sistemul nervos periferic prin afectarea capacităţii de funcţionare normală a propriilor componente structurale fundamentale (neuroni, nervi, celule gliale şi sinapse) şi de sinteză a neurotransmiţătorilor. Cele mai importante coordonate de diagnostic în intoxicaţii sunt reprezentate de debutul brusc al semnelor clinice, compatibilitatea acestora şi, în special, sursa de expunere sau accesul la toxice/toxine. 

Traumatismul cerebral reprezintă întreruperea funcţiei fiziologice şi alterarea structurii encefalului, induse de o forţă externă. Traumatismele craniene nu sunt întotdeauna însoţite de traumatisme cerebrale. Pentru a avea un traumatism cerebral, pacientul trebuie să prezinte: alterarea statusului mental, deficite neurologice şi/sau leziuni intracraniene confirmate prin imagistică avansată. Conduita terapeutică pentru tratarea câinilor şi pisicilor care prezintă leziuni traumatice cerebrale este extrapolată din medicina umană, studii clinice izolate la animale şi din experienţă de cabinet. 

Tehnicile de secvenţiere reprezintă standardul de aur în diagnosticul molecular al bolii polichisticerenale autozomaldominante (ADPKD), fiind în acest caz capabile să evidenţieze exact şi concret mutaţiile la nivel de genom. Tehnica detecţiei mutaţiei genei PKD1 utilizând tehnica Real Time PCR şi sonde de hidroliză de tip LNA exploatează comportamentul specific al sondelor de tip LNA de hibridizare în condiţiile existenţei unei complementarităţi maxime cu secvenţa‑ţintă şi, consecutiv, posibilitatea teoretică de design a două astfel de sonde, una pentru genotipul sălbatic (WT) şi cealaltă pentru identificarea mutaţiei de tip punctiform (MUT).

În ultimii ani există un interes tot mai crescut privitor la explorarea îndeaproape a microbiomului gastrointestinal al pacienţilor canini şi felini. Microbiomul este alcătuit din peste 500 de specii de bacterii, virusuri, miceţi şi archea. Acest articol are scopul de revizui şi prezenta cercetări recente şi descoperiri privind microbiomul digestiv şi rolurile sale într-o serie de funcţii ale organismului precum: homeostazia metabolismului, protecţia împotriva patogenilor, educarea răspunsului imunitar, sinteza şi/sau facilitarea sintezei unor nutrienţi-cheie pentru sănătate, menţinerea sănătăţii psihice, obezitatea, afecţiunile dermatologice, cardiologie, nefrologie.

Managementul terapeutic în insuficienţa renală cronică, determinată de boala polichistică renală (PKD), este adaptat în dinamică în funcţie de tipul evolutiv al afecţiunii şi progresia chisturilor. Obiectivele terapiei de tip nutriţional constau în furnizarea suportului nutritiv adecvat, reducerea expresiei clinice şi a efectelor intoxicaţiei uremice, diminuarea modificărilor hidroelectrolitice, perturbările vitamino-minerale şi acido-bazice, alături de limitarea progresiei bolii renale. Terapia medicamentoasă vizează managementul consecinţelor fiziopatologice aferente fiecărui stadiu al BRC, reprezentate de scăderea forţajului de tip funcţional, reducerea simptomatologiei şi a efectelor intoxicaţiei uremice, diminuarea modificărilor hidroelectrolitice şi a perturbărilor metabolismului vitaminic, mineral şi al acidozei şi limitarea progresiei procesului morbid. 

Leziunile chistice hepatice sunt deseori întâlnite în patologia medicală veterinară, iar diagnosticul acestora variază de la formaţiuni benigne fără semnificaţie clinică până la afecţiuni maligne potenţial fatale. Prevalenţa acestora a fost descrisă în literatura de specialitate ca fiind de 15-18% dintre cazuri, de cele mai multe ori identificarea lor făcându-se incidental la examenul ecografic de rutină.