Articole

Retenţia urinară, prin imposibilitatea evacuării conţinutului vezical şi prin procesele fiziopatologice secundare, dar şi prin inducerea unui disconfort mintal sau a unei stări perpetue de nelinişte, reprezintă o urgenţă medicală în cazul animalelor de companie. Etiologia retenţiei urinare este reprezentată de: retenţia urinară mecanică, retenţie determinată de obstrucţia sau ocluzia uretrală, dar şi extrauretrală; retenţia urinară paralitică, care apare secundar leziunilor coloanei vertebrale sau, în cazul pacienţilor geriatrici, secundar proceselor proliferative ori degenerescenţelor coloanei vertebrale. Retenţia de origine spastică este caracterizată prin apariţia spasmului sfincterial, care în mod frecvent este produs de iritaţia simpaticului, care se traduce prin tonicitatea crescută a sfincterului vezical, consecinţă a iritaţiei plexului pelvian sau a prezenţei unor afecţiuni primare precum colica ori peritonita. Un bun management terapeutic influenţează atât evoluţia, cât şi bunăstarea pacientului, de aceea o identificare precoce a semnelor clinice specifice retenţiei urinare este esenţială în toate tipurile de retenţie urinară.

Nematodul saprobiotic Pelodera strongyloides poate determina apariţia dermatitei parazitare pruriginoase la câinii cu părul scurt crescuţi în condiţii insalubre. Larvele de stadiul 3 pot invada pielea câinelui pe la nivelul foliculului pilos. Tabloul clinic este dominat de eritemul pruriginos, alopecie şi leziuni papulo-crustoase şi chiar ulcerative, care apar pe zonele care vin în contact cu mediul contaminat. Diagnosticul se stabileşte pe baza istoricului şi examenului microscopic, identificându‑se larvele de tip rabditiform. Deşi rară, dermatita parazitară produsă de P. strongyloides ar trebui luată în considerare când sunt observate leziuni cutanate în zonele de contact cu aşternutul insalubru.

Insuficienţa cardiacă (IC) nu poate fi caracterizată ca o afecţiune/boală de sine stătătoare, ci este descrisă clinic ca un sindrom în care disfuncţia severă duce la incapacitatea sistemului cardiovascular de a menţine o circulaţie sanguină adecvată. Din punct de vedere clinic, insuficienţa cardiacă este sindromul caracterizat prin semne de stază (pulmonară şi/sau sistemică) şi debit cardiac scăzut, apărut în cele mai multe cazuri secundar în urma evoluţiei unei boli cu afectare cardiacă. Există mecanisme limitate şi specifice prin care bolile cardiace pot conduce la insuficienţa sistemului cardiovascular. IC reprezintă iniţierea mai multor fenomene care pot fi simultane sau succesive şi care pot fi sistematizate în: insuficienţă circulatorie, cu scăderea perfuziei tisulare; manifestări congestive, prin creşterea presiunii venoase pulmonare şi/sau sistemice; insuficienţa sau cedarea miocardică, respectiv alterarea funcţiei sistolice şi/sau diastolice a miocardului.

Campilobacterioza aviară, infecţie bacteriană care afectează păsările domestice şi sălbatice, cu caracter zoonotic, este cauzată de diferite specii ale genului Campylobacter. Diferite specii de păsări sunt susceptibile la infecţia produsă, în marea majoritate, de Campylobacter jejuni şi Campylobacter coli, la acestea infecţia evoluând asimptomatic. Incidenţa crescută a portajului la păsări se datorează faptului că temperatura corporală a acestora este optimă în raport cu caracterul termotolerant al C. jejuni. Rolul de rezervor natural de infecţie al păsărilor reprezintă un factor de risc în raport cu sănătatea umană. Transmiterea infecţiei la om se face prin consum de alimente contaminate, în principal, dar şi prin contact direct cu păsările infectate. Infecţia campilobacteriană la om recunoaşte o incidenţă şi o prevalenţă extrem de mari în ultimele două decenii, la nivelul multor regiuni ale globului.

Biosecuritatea reprezintă baza profilaxiei bolilor infecţioase pentru segmentul de creştere a animalelor de rentă, îndeosebi pentru creşterea în sistem intensiv, dar nu exclusiv, care are drept scop reducerea riscului introducerii, dar şi al difuzării agenţilor patogeni într-un efectiv de animale. Prevenţia bolilor infecţioase reprezintă un obiectiv major, sănătatea animalelor fiind primordială, atât prin prisma beneficiilor economice, cât şi prin impactul asupra sănătăţii umane.
Ferma de reproducţie a suinelor reprezintă una dintre categoriile cu risc ridicat, ceea ce impune elaborarea şi implementarea unor măsuri atât tehnice, cât şi de natură administrativă, în vederea eliminării şi/sau a reducerii riscului de introducere şi răspândire a agenţilor patogeni majori pentru porcinele de reproducţie, a purceilor nou-născuţi şi a celor sugari.

Acum, după mai mult de 50 de ani, cardiomiopatia hipertrofică a fost transformată dintr-o afecţiune rară şi în mare parte netratabilă într-o boală genetică obişnuită, cu strategii de management care permit aspiraţii realiste pentru o calitate a vieţii îmbunătăţită şi o longevitate avansată. Cardiomiopatia este definită ca o boală primară a miocardului. Cele mai multe dintre cardiomiopatiile animalelor sunt boli idiopatice, care nu sunt rezultatul unei boli cardiace sistemice sau al unei alte boli cardiace primare. Cauza a fost identificată în unele cazuri ca fiind o mutaţie genetică, iar în altele, ca o trăsătură ereditară. La animale (în principal câine şi pisică), cardiomiopatiile sunt clasificate ca fiind cardiomiopatii dilatative, cardiomiopatii hipertrofice, cardiomiopatii aritmogene ale ventriculului drept şi cardiomiopatii restrictive. Acest studiu abordează comparativ tema cardiomiopatiei hipertrofice la câini şi pisici.

Anemia, ca sindrom plurifactorial, este frecvent întâlnită în patologia animalelor de rentă, în special cu origine nutriţională şi mai rar cu diverse alte cauze (afecţiuni sistemice sau de organ). Este definită ca o scădere a numărului de globule roşii (hematii), a hematocritului şi, respectiv, a concentraţiei hemoglobinei. Consecinţele fiziopatologice şi clinice sunt în strânsă concordanţă cu severitatea anemiei şi mecanismul inductor, traduse prin paloarea mucoaselor, slăbiciune, tahicardie şi/sau tahipnee şi, indirect, prin reducerea indicilor productivi şi reproductivi. Anemiile nutriţionale/carenţiale sunt frecvent întâlnite în creşterea intensivă, având repercusiuni economice deloc de neglijat, iar cunoaşterea şi aplicarea principiilor curativo-profilactice la vârstele de maximă vulnerabilitate reduc considerabil incidenţa şi impactul economic defavorabil.

În patologia animalelor de companie, sunt descrise şi întâlnite trei tipuri principale de retenţie urinară: mecanică, spastică şi paralitică. Etiopatogeneza patologiei retenţiei urinare de tip paralitic, cu consecinţe clinico-patogenetice greu de identificat şi remediat terapeutic, recunoaşte în principal cauze diferite, atât neurogene, cât şi traumatice. Cauzele traumatice sunt cele mai frecvente şi, în funcţie de localizarea leziunii neurologice, influenţează tratamentul, evoluţia şi prognosticul. Această lucrare încearcă să descrie argumentat importanţa examenelor imagistice (atât ecografic, cât şi radiografic) în abordarea judicioasă a pacienţilor cu retenţie urinară de tip paralitic.

Diverticulul arahnoidian spinal este o leziune focală, dilatativă a membranei arahnoide, plină cu lichid cefalorahidian şi care poate antrena compresiune medulară de diferite grade. Se poate prezenta ca leziune primară sau secundară, unică sau multiplă. Afectează segmentul cervical la câinii de talie mare şi segmetul toraco-lombar la câinii de talie mică. Tabloul clinic este dominat de ataxia proprioceptivă progresivă, cu diferite grade de tetrapareză sau parapareză. Diagnosticul leziunii implică utilizarea mielografiei sau scanarea CT cu mediu de contrast pentru identificarea şi localizarea diverticulului arahnoidian intradural. Însă metoda de elecţie este reprezentată de examenul RMN, care stabileşte gradul de afectare al măduvei spinării, precum şi identificarea afecţiunilor asociate.

Testele genetice reprezintă un mijloc important în discriminarea dintre situaţiile fiziologice de stimulare antigenică a populaţiilor de limfocite B sau T şi cele patologice de proliferare malignă. Diferenţa fundamentală între cele două situaţii o reprezintă eterogenitatea populaţiei ca răspuns la stimularea antigenică diversă în prima situaţie, comparativ cu existenţa unei populaţii numeroase şi totodată identice (sub formă de clone) în cea de-a doua. Lucrarea de faţă prezintă una dintre metodele genetice pentru stabilirea acestui aspect, caracterizată prin rapiditate în obţinerea rezultatelor, acurateţe, simplitate şi un cost redus comparativ cu alte abordări.